joi, aprilie 12

Carte de vizită a sufletului din om


Mi-am dat seama că plăcerile, obsesiile și stângăciile noastre cotidiene sunt, de fapt, o carte de vizită aproape mai sinceră decât orice cv, orice prezentare jucăușă de pe site-urile de socializare și cu siguranță mai adevărată decât ceea ce afișăm zi de zi în viețile noastre sociale cu oamenii cu care nu împărțim intimități. Așa că am pus la un loc tot felul de fleacuri care și cum mi-au venit la îndemână, să văd dacă-mi place de Ioana de azi, Ioana de dincolo de sacouri, ochelari, călătorii sau hlizeli cu prietenii în oraș. Și asta a ieșit:

Îmi place să mânânc desertul înaintea felului principal. Gătesc rar, dar pare că fac mâncare bună. Nu am simțul măsurii - nici când gătesc, nici când iubesc, nici când greșesc - practic, în nimic. Sunt exagerat de pofticioasă. Îmi place Carrefour - îmi plăcea la nebunie Carrefour-ul deschis non-stop din spatele magazinului Unirea. După studenția în Franța, am ajuns să apreciez Lidl-ul. După mai bine de-un an în Bruxelles, încă prefer Carrefour, dar Lidl și Aldi sunt alegerile eficiente.
Nu îmi place să tai rădăcinoase, nu îmi place să curăț portocale sau mandarine și nu îmi plac merele decât dacă sunt verzi și extrem de acre. Nu pot sta normal pe un scaun la masă - caut mereu opțiuni să îmi ridic picioarele pe ceva și dacă nu reușesc stau ca pe ghimpi și aștept doar să mă ridic.
Îmi plac restaurantele dichisite, cu priveliști și mai ales cu o atmosferă faină. Beau alcool extrem de rar și extrem de puțin - nu simt nevoia și știu că mă pot distra - cânta - dansa nebunește până dimineață cu vreo 5 sticle de apă plată consumate. Nu îmi place să mănânc singură. Nicicum, nicicând.

Sunt obsedată de ordine și curățenie. Am mereu un breloc imens atârnat de chei. Dorm puțin și-mi ajunge. Când nu e destul, recuperez în weekend-uri (destul de rar totuși). Nu am televizor în apartamentul din Bruxelles - nu mă deranjează, dar uneori parcă simt nevoia de dimineți de weekend leneșe în care butonezi telecomanda până la programe vechi de-un secol pe care încă le găsești plăcute. Sunt dependentă de muzică (unori mă enervez dacă nu aud ceva cântând în fundal, indiferent de ce fac. Și (încă) îmi place mult radioul - dar mi-am pierdut răbdarea de a-i asculta pe oamenii de radio, așa că în mașină schimb posturile până dau de un cântec fain - apoi căutarea continuă (cred că e ceva compulsiv să apeși butonul de 'seek' atât de des). Citesc mult mai puțin, dar cu mai multă patimă, de parcă vreau să devorez cartea respectivă contra-cronometru. Știrile mă obosesc. În general, în afară programului de muncă, le evit pe cât posibil. Îmi plac filmele `de duminică după-amiază`. Îmi place căldura - la mine în casă sunt peste 23 de grade constant.

Îmi place arta ca oglindă a vremurilor în care a fost/ este creată. Îmi place arta în muliplele ei forme.
Mă emoționez extrem de ușor. Niciodată la bebeluși sau animăluțe, întotdeauna la cuvinte grele, istorii și patimi sufletești. Definesc oamenii doar prin calitatea lor de oameni și mă interesează cu adevărat doar poveștile și sufletele lor. Îmi place folkul acela cu iz de mare, iubiri totale și chitară rece. Iubesc să merg la concerte (chiar dacă am cam abandonat pasiunea asta în ultima perioadă). Iubesc să stau pe iarbă, să mânânc ciocolată de casă, să port bocanci și cercei mari și colorați. Îmi plac umerii goi - ca idee de imagine voluptoasă și fermecătoare. Din punct de vedere fizic, apreciez mereu mâinile oamenilor, iar la bărbați mă interesează forma picioarelor și tălpile. Sunt extrem de îndrăgostită de orhideea mea care înflorește mereu și mi-am descoperit o pasiune pentru flori în ghivece. Vorbesc cu mașina mea, cu florile și uneori cu mine însămi. Îmi plac pernele moi, dar pot dormi doar pe perna mea mică. Îmi plac așternuturile proaspete, mirosul de cafea dimineața (deși nu beau cafea), îmi plac dușurile lungi cu apă foarte foarte fierbinte. Am crescut la casă și am o dorință viscerală de a avea o curte - nevoie pe care niciun balcon din lume nu o poate suplini.

Sunt foarte tolerantă cu oamenii din jur - până la limita după care devin rea și neîndurătoare. Cu cei extrem de apropiați nu sunt tolerantă - și am pretenții până la cer, proporțional cu exigența față de propria-mi persoană. Sunt egoistă și uneori geloasă - dar las toate astea să se umfle în mine ca o bășică din textele moderniste, care se sparge ca o ușurare mai mult decât o catastrofă.

Îmi place să mă tund scurt, sunt obsedată să nu mă îmbrac la fel la intervale mici de timp, îmi plac doar pantofii simpli și doar la muncă. Îmi plac oamenii mai deștepți care mă eclipsează, îmi plac provocările și îmi place sentimentul ăla de după ce ai cucerit ceva ce părea intangibil. Îmi place mirosul de iarnă, de îngheț dupa o ninsoare bună. Îmi place sentimentul acela când ajungi acasă groaznic de obosit și te cuibărești în pat știind că ceasul nu va suna dimineață. Îmi place când e târziu târziu în noapte și mergi spre casă și simți cum în urma ta orașul doarme tăcut și tu ești pe drumul tău și te gândești că trebuie să fi făcut măcar ceva bine dacă ai sentimentul ăsta de împlinire din când în când.

Îmi place să cred în oameni. Și să fiu lângă ei de dinainte ca ei să devină mari și importanți. Îmi place mult prietenia aceea caldă, care nu ține cont de distanțe, de perioade de tăcere sau de diferențe de opinie - îmi plac la nebunie prietenii mei cu care mă revăd după luni sau ani și e ca și cum nu ne-am mai văzut de câteva zile. Nu mă pricep la a face primul pas - rareori le scriu oamenilor, îi întreb ce mai fac sau am inițiativa de a organiza o ieșire - cu toate astea, oricând îmi scrie sau mă sună un om drag sunt acolo, aceeași dintotdeauna, gata să ajut, să vin, să îmi deschid brațele, să fiu așa cum mă știa. Îmi place să închid ochii și să las soarele primăverii să mă scalde, să mă vindece parcă de tot ce nu e bine. Mi-e dor de mare în fiecare secundă.

Când sunt liniștită sufletește, pot muta munții din loc, când nu - mă mută pe mine orice fir de nisip. Și totuși, neliniștea-mi dă naștere unor forțe și ambiții nebănuite, pe care ajung să le exploatez sârguincios și care la rândul lor mă exploatează până la sânge. E un târg avantajos poate doar când tragi linie.

Cam atât. Restul e descoperire.

sâmbătă, martie 17

Despre dragostea-mi de azi și alte adevăruri personale


Nu obișnuiesc să vorbesc sau să scriu despre viața personală mai mult decât metaforic, în unele poeme pe care le mai mâzgâlesc (din ce în ce mai rar). Poate și pentru că bucata asta din viața-mi s-a diminuat considerabil în raport cu viața profesională cel puțin. Și aproape că nici nu mi-am dat seama cât mi-au acaparat din suflet primele 6 - 8 - 10 luni la NATO. Acum a trecut mai bine de-un an de când stau în capitala Europei și vreo 4 luni de când ”am divorțat” de serviciu - a nu se înțelege greșit, în continuare petrec la muncă în medie 10 ore pe zi, dar între timp mi-am amintit că am un suflet (adevărul e că n-am uitat nicicând, doar l-am neglijat cu orbire) și cumva s-au aliniat toate planetele ca să găsesc alinarea după care tare mult am mai tânjit. 

În scurta-mi viață și poate (nu chiar puțina-mi) experiență, am aflat că dragostea nu vine nicicând atunci când ne-o dorim. Cum scria Cărtărescu demult demult: ”când ai nevoie de dragoste nu ți se dă dragoste”. Dragostea nu apare când avem mai mare nevoie sau când simțim că ar putea fi singurul lucru care ne-ar salva. Dragostea are căile ei. Neștiute, complicate și complet surprinzătoare. Și deși e un clișeu, cred mai mult ca oricând că dragostea ne găsește pe noi, atunci când e timpul, când suntem pregătiți și mai ales - când are ea nevoie de noi. 

Bruxelles-ul este ultimul oraș în care ți-ai putea găsi dragostea. E un oraș de tranzit în care oamenii sunt disperați să-și construiască o carieră profesională, cei mai mulți sunt alienați, storși de orice vlagă spirituală și complet epuizați de căutarea unei relații, nu neapărat a iubirii. Eu cel puțin în Bruxelles simt că e cumplit de greu să găsești chiar și câțiva prieteni apropiați, despre o relație nici nu poate fi vorba. 

Cu toate astea, când am plecat din București am tăiat toate legăturille pseudo-romantice sau orice scânteie ce ar fi părut promițătoare, am ars toate podurile cu lăcățele - să fiu sigură. Știam ce nu mai vreau - relații la distanță, a trăi pentru revederi, a colecționa bilete de avion și așteptări. Și mi-am asumat o singurătate teribilă și-o întrebare constantă - când voi fi destul de bună să am pe cineva lângă mine. În viața și ritmul din Bruxelles mi-am construit tot felul de relații pasagere și mi-am luat cam tot ce am avut nevoie de la foarte mulți oameni foarte diferiți - câte o fărâmă din fiecare, destul cât să acopere o lipsă, mult prea puțin să însemne cu adevărat ceva. Singurul lucru pe care nu l-am găsit nicicum nicăieri a fost stabilitatea. Și-am obosit. Și m-am îngropat și mai mult în muncă și în tot felul de moduri de a-mi ține mintea ocupată și programul cât mai plin. Și mi-am tot spus că e un timp pentru toate și va veni și timpul meu. 

Și așa a fost. Când am crezut mai puțin, când n-am sperat, când n-am știut - am deschis ochii. Și - după aproape un an am văzut omul acela care a fost acolo mereu pentru mine. Care m-a așteptat, tăcut, înțelegător, bucuros de prezența-mi, oricât de rară, grăbită, inconștientă sau rece. Omul acela care-a petrecut ore în șir ascultând de ce nu-s mulțumită cu viața mea de aici, vorbindu-mi blând și temperat, omul acela care m-a așteptat, dus-adus-oferit-arătat-plimbat-oprit-încurajat, omul care a tăcut o vreme, care mi-a lăsat aripile intacte și care a avut atâta răbdare - să mă îndrăgostesc și eu, să îl văd, să îl simt, să știu ce vreau - omul acela în care n-am crezut nicicând dar care a crezut în mine cât pentru amândoi. Nu înalț piedestale, vreau doar să spun că mi-a luat un an de zile să mă îndrăgostesc din tot sufletul. Simplu și frumos. Liniștit, matur și responsabil. Fără drame, speranțe, iscodiri, neîncrederi și alte bălți murdare de-ale relațiilor. Nu înțeleg nici acum de ce mi-a trebuit atât. Nu știu să explic și nici nu știu cum într-un moment totul s-a răsturnat și s-a simțit altfel. 
Ceea ce e extraordinar e că atunci când am decis să întind mâna, el era acolo - pentru mine, așteptând să mă țină de mână până la sfârșit. Sfârșitul sfârșitului. 

”- Dar eu am încă atâtea de descoperit, căutat, trăit, în lumea asta mareee...
- Da, și ai toată libertatea din lume. Eu îți voi fi alături în aflările tale.” - asta este pentru mine dragostea care-mi trebuie, care mă completează, mă înalță, mă lasă să fiu și mă face să mă îndrăgostesc mereu mai mult. 

Și da, m-am întors la colecția de bilete de avion, drumuri încolo și încoace iar și iar și iar și iar, conversații interminabile - whatsapp/skype/gmail, gânduri bune trimise și primite de departe, planuri, așteptări, revederi, îmbrățișări de bun-venit și săruturi de bun-rămas, și atâtea și atâtea altele. Nu e ideal. Dar e o stare temporară și cum dorul nostru învinge distanța din ce în ce mai des, o să o învingă și definitiv atunci când va fi momentul. 

Știu că relațiile la distanță nu (prea) funcționează, știu că diferențele (mari) de vârsta scad șansele celor doi de a rămâne împreună, știu că semnele noastre astrale nu sunt compatibile, știu că eu sunt un fel de artistă ciudată și că el e-un inginer foarte liber, știu că vorbim limbi străine diferite și mai știu multe altele care ne par potrivnice, dar știu că acum am în viața mea un om care mă hrănește necondiționat cu tot ce am nevoie, care știe să îmi fie, care mă vede și mă iubește cu toate cele ale mele și mai ales că avem un plan comun. Mi-a spus mie cândva un om drag tare înțelept că, la urma urmei, ceea ce îi ține pe doi oameni împreună dincolo de toate, timp de-o viață, e dorința lor de a construi, de a realiza ceva împreună - un ideal/ plan comun. Cred cu tărie că e adevărat. Și mai cred că noi asta avem. Și multă dragoste și tinerețe și nebunie și muzică faină care se aude neîncetat oriunde suntem. Restul e poveste. 



duminică, martie 11

Lista de greutăți românești pe meleaguri străine


E greu să nu primești flori de 8 martie. E și mai greu când îți amintești că au fost momente în care ai primit, acolo, la tine în țară.
E greu să n-ai cu cine face glume românești - despre mâncarea, politica sau istoria noastră. E și mai greu când cauți suflete și te izbești de oameni îndesați de superficialitate și ignoranță.
E greu să n-ai oamenii tăi aproape, la o întâlnire distanță, oamenii cu care să povestești câte-n lună și-n stele, cu care să ieși în oraș, în baruri, la concerte și filme (pe care să le trăiești intens, într-un amestec de stări, lângă oameni care rezonează ca tine), la spectacole și piese de teatru (alea în limba ta maternă, cărora le poți înțelege și diseca substraturile).
E greu să nu fii aproape de ai tăi, să știi că pot conta pe tine în clipa aceea fragilă când totul pare că se destramă. E la fel de greu să nu ai pe umărul cui plânge când simți nevoia. E poate și mai greu să nu ai pe cine îmbrățișa atunci când simți că doar asta te-ar mai putea vindeca. E greu să aduni toată dragostea în jurul unui apel telefonic. E greu să simți căldura oamenilor de la mii de kilometri - online. Aș spune că e, de fapt, imposibil.
E greu să ai doar un loc de muncă în care să-ți fie bine și în rest totul să fie o alergătură de așteptări până la următoarele zile petrecute acasă sau alături de cei care-ți alină sufletul. E greu să simți în mod constant că îți ții respirația - iar atunci când ești cu cei dragi ai tăi - respiri și trăiești cu adevărat.
E greu să nu știi când, cum și încotro. E greu să fii străin în locul în care-ți înșiri fiecare zi.
E greu să nu simți că aparții unei comunități, unei familii, unui grup de oameni vii, pe care să-i poți vedea, atinge, cu care să poți împărtăși cotidianul mai bun ori mai rău.
E greu să fii departe de-o țară pe care o iubești și e greu să știi că a te întoarce e poate chiar mai greu. E greu să accepți că acolo, acasă, e mai greu decât departe de ea.

Și nu vreau să mă-ntorc, ci vreau să nu fi plecat niciodată.

vineri, februarie 9

Cum și unde ajungi să iubești - exercițiu


Ce ciudat ne îndrăgostim uneori de absențele ființelor, de contururi pe care le știm doar din amintiri, de parfumuri pe care le bâjbâim, de pași pe care nu i-am umblat.

Uneori ajung în unele locuri aproape bizare - nici vechi, nici noi, necunoscute și totuși familiare - imaginate îndelung într-o copilărie târzie, descrise amănunțit în vreo pagină de carte, luminate abrupt în vreo scenă de film american - filmele europene curtează mai mult tipologii umane. Și tiptil apoi năvalnic apoi domol din nou apoi ca un val răzrătit - mă îndrăgostesc de toți oamenii care-au trecut pe acolo, care și-au dus câțiva ani din viață, ori pe toți, pe străzile alea pe care eu le descopăr pentru prima dată. Și mă înduioșează tot ce-au trăit ei în spațiile alea îmbibate de viețile lor alambicate, complicate, greșite, regăsite. Și uneori mă găsesc râzând cu ei - cu ei cei din imaginea mea a trecătorilor locali și alteori mă copleșește așa câte-o dramă inutilă prin care trec dragii mei necunoscuți. Și tot așa umblu pe unde i-au dus pantofii lor și mă gândesc cu o fărâmă de gelozie la cât de mult le-aș fi putut intra în suflete dacă aș fi ajuns acolo mai devreme.

Și-ajung să mă plimb mai mult și mai mult, ca să-i aflu mai mult, să îmi hrănesc dragostea mai mult și să vindec în mine ceea ce au trăit ei.

E un fel de exercițiu de respirație. Adun în plămâni tot aerul spațiilor în care oamenii ăștia și-au construit fărâme sau bucăți considerabile de existență, apoi expir liniștită toată iubirea nebună pe care nici nu știu cum am ajuns să le-o port grijulie. Se numește inspirație.


sâmbătă, decembrie 30

Mic dicționar al unui 2017 agitat și muncitoresc/ Short Dictionary Of An Agitated And Hard-Working Year




IANUARIE, prieteni dragi, garsoniera din Dristor, vin de casă, zăpezi, muncă multă și întrebările (ne)firești despre tot ce-avea să vină.

JANUARY, good and dear friends, my studio in Dristor, homemade wine, snowfalls, lot of work and (ab)normal concerns about what will come.

FEBRUARIE, drumuri noi către o casă nouă în inima Europei. Bruxelles - un altfel de loc, alți oameni și alte provocări. Împrimăvărire timpurie și mult necunoscut. 

FEBRUARY, new roads towards a new home in the heart of Europe. Brussels - a different place, some other people, some other challenges. Early spring signs and the big fearful unknown. 



MARTIE, parcuri bruxelleze, cărți în franceză, străzi umbrite, arhitecturi cuceritoare. Uimitorul nou se uita la uimitul om.

MARCH, Brussels parks, books in French, narrow streets in the shade, charming architecture styles. The amazing new was facing the amazed human.

Descoperirea Belgiei - târguri, expoziții, orașe încărcate de istorie și povești și frumuseți autohtone. Prieteni în vizită, prieteni noi, hărți și direcții întortocheate.

Discovering Belgium - fairs, exhibitions, cities full of history, and authenthic stories and beauties. Friends visiting, new friends, maps and winding directions.

APRILIE, sărbătorile de Paște departe de orice urmă de acasă. Singurătate și singularitate. Crunta lecție a tradițiilor care-ți amintesc de unde vii. Singura fericire - marea. Capriciul suprem, dragostea veșnică, reîntoarcerea care umple toate golurile - mereu și mereu și mereu.

APRIL, Easter Holidays away from any idea of home. Solitude and singurality. The harsh lesson of traditions reminding you where you come from. The only happiness - the sea. The ultimate caprice, the eternal love, the return that fills all emptiness - forever and ever.  

Parisul meu, Parisul ochilor luminoși, al bistro-urilor cochete, al străduțelor împânzite de oameni stilați și turiști indeciși. Montmartre a șasea oară - același gust ca la prima noastră întâlnire. Soare potrivit, locul meu în Jardin du Luxembourg și bucuria tuturor clipelor franțuzite.

My Paris, the Paris of glowing eyes, full of stylish bistros, small streets packed with fancy people and undecided tourists. Montmartre for the sixth time - same atmosphere as during our first rendez-vous. Mild sun, my place in Jardin du Luxembourg and the joy of all those Frenchy moments.




25 aprilie și încă un an din viața-mi. Un munte în plin viscol - așa am simțit ziua aia ciudată care n-a marcat decât o grămadă de incertitudini, oameni străini și lupte multe și complicate. Vreme de primăvară nehotărâtă, vânt rece și 23 de lalele lipsă.

25 April and another year of my life. A mountain in the middle of the snowstorm - this is how I experienced that strange day which showcased only disquietudes, strangers and too long and complicated fights. Indefinite spring time, cold wind and 23 missing tulips.

MAI, un fel de summit - primul din viața mea de om de comunicare. Muncă până la cer și dincolo de el. Nu îmi amintesc decât extenuarea zilelor și îngrijorările din somnul fugărit. Doar a doua zi după summit, oboseala s-a răzvrătit. Și apoi am mers mai departe.

MAY, some sort of a Summit - the first one in my life as a communication officer. Unlimited work. I can only remember the fatigue of those days and the worries haunting my sleep. Only the next day after the Summit, the tiredness rose in revolt. Afterwards, I kept on going.





















IUNIE, acasă pentru câteva zile. Nevoia de acasă m-a urcat în primul avion. Muncă la fel de multă și de la distanță. Un drum spre aeroport la 5 dimineața și înapoi la ritmul din Bruxelles. Se făcuse vară doar acasă.

JUNE, home for a few days. My homesickness boarded me on the first flight to Romania. Still a lot of work - even remotely. A ride to Bucharest Airport at 5 in the morning and then back to Brussels pace. It was summer only at home.

Tot în iunie, prima misiune. România din nou. Cincu, Sibiu, exerciții și baze militare. Oameni-minune și oameni-încurcă-lume. Povești de spus nepoților. Căldură mare și puține, extrem de puține ore de somn.

Still in June, my first working mission. Romania again. Cincu, Sibiu, military exercises & bases. Brilliant people and troublemakers. Stories to be remembered. Hot weather and extremely few hours of sleep.



Revederea cu Irlanda cea verde. Coasta de Vest mărunțită între răsete, vânt și imagini de tăiat respirația. Oceanul - ecoul mării mele dragi. Suflet complet.

Revisiting the greeny Ireland. The Western Coast minced by laughter, wind and breath taking views. The ocean - an echo of my dearest sea. Absolute spirit.

IULIE, muncă mai multă, întrebări mai amănunțite, drumuri spre casă din ce în ce mai anevoioase. Evenimente de socializare, zâmbete nepotrivite. Mai bine o cenușăreasă în așteptarea tramvaiului spre casă decât o prințesă în centrul atenției.

JULY, more work, more thorough questions, my way home got more and more troublesome. Networking events, awkward smiles. Better a cinderella waiting for the tram to take her home than a princess in the spotlight.


În iulie am gustat Franța din nou. Lille și Cote d'Opale și bucuria unui aer familiar. Soare moderat, zile scurse în tihnă, fărâmă de vacanță perfectă. Și ore întregi de condus la marginea apusului, de-a lungul mării, din nou - ca un fir de dragoste nespusă.

In July, I have tasted France again. Lille and Cote d'Opale and the full joy of a familiar climate. Gentle sun, days passing by quietly, a bit of a perfect holiday. And long hours driving on the edge of the sunset all along the sea - again as a thread of unspoken love.


Acasă din nou. Oamenii mei faini, în periplul București - Galați - Balcic, am cucerit folkul, amintirile adolescenței, plaja din Vamă, înghețata din București, florile, culorile, serile de condus fără țintă și toate câte m-au construit într-un fel sau altul.

Home again. My beautiful happy people, on my journey from Bucharest to Balcic through Galati - I've gained all my beloved folk music, my teenage memoirs, the beach from Vama Veche, the icecream from Bucharest, all the flowers, the colours, the nights of driving with no destination in mind and all those tiny things part of me in one way or another.

SEPTEMBRIE, un Bruxelles greu. Enorm de multă muncă. Misiune în Bosnia. Ore întregi pe drumuri, din nou. Câteva victorii și-o înfrângere grea.

SEPTEMBER, hard time in Brussels. Huge amount of work. Mission in Bosnia and Herzegovina. Long long hours on the road, again. Several victories and a tough defeat.


OCTOMBRIE, pantofi veseli, muncă la fel de multă. Kosovo. Fermecată de câteva locuri și de câțiva oameni. Muncă multă și răgaz puțin. Povești ce-ar trebui să devină ecranizări.

OCTOBER, happy shoes, as much work as per usual. Kosovo. Thrilled by several places and several people. Lots and lots of work and so little time to breathe. Stories that are just right for screenplays.



NOIEMBRIE, scurtă pauză de muncă. Liniște în brațele familiei extinse în centrul Italiei. 5 zile de liniște exterioară și interioară. Mi-am regăsit liniștea gândurilor și-a paginilor de carte citite. Cald și bine.

NOVEMBER, short break from work. Calmness in the middle of the extended family in the center of Italy. 5 days of serenity both outside and inside. I have regained my peace of mind and the heart-ease of reading books. Nice and warm.

Și în noiembrie și-n decembrie, încă multă multă muncă, în așteptarea sărbătorilor eliberatoare.


Both November and December were full of work, while waiting for the winter Holidays to liberate my mind & soul.




DECEMBRIE, și-un weekend în sudul însorit al Spaniei. 23 de grade, oameni relaxați și o mare adăpostită de cuvinte vesele până târziu în noapte. Prietenie și lumea cea mare deschisă tinereții. Înghețată de ciocolată și cinematografie. Fericire.

DECEMBER, and a weekend in the sunny South of Spain. 23 degrees, relaxed people and the sea covered in beaming words untill late night hours. Friendship and the great big world opened in front of our restless youth. Chocolate icecream and cinematography. Pure happiness.








De Crăciun, acasă. Închidem cercul, continuăm sfera.

Home for Christmas. Closing the circle, going on with the full-sphere.















Anul ăsta plin e gata și tare îmi doresc ca 2018 să știe să fie mai înțelept în galop, mai cald când vine vorba de vreme și de oameni, mai vesel și mai înțelegător cu mine în eternele-mi ambiții, frământări, căutări. 

Vouă vă doresc să fiți buni și să fiți iubiți. Și să vă bucurați mai mult! 

*

This full year is done now and I so much want for 2018 to be wiser in its gallop, warmer when it comes to weather and people, brighter and more lenient when it comes to my everlasting ambitions and pursuits. 

To all of you out there, I wish you to be kind and to be loved. And enjoy more! 


joi, noiembrie 30

Despre singurătatea ninsorii


Am plecat în seara asta de la birou spre casă. Ningea cu fulgi mari, ca acasă, în iernile acelea pline și nestăvilite. Mâine se împlinesc exact 9 luni de la prima zi în care m-am rătăcit în sediul central al NATO.

Merg prin ninsoarea asta sălbatică și știu că îmi e dor de acasă, mi-e dor de ai mei, de tot ce eram când eram într-un loc mai primitor și mai familiar. Și în același timp mi-e atât de dor de ceva ce încă n-am trăit, ce încă n-am avut, ce doar mi-am imaginat cum se simte.

Oamenii privesc din afară, din spatele ecranelor luminoase și mă invidiază și își imaginează că trăiesc un vis și că totul e de zahăr în viața-mi și în jur - sau au impresia că am încălcat orice lege morală pentru a ajunge aici.

Adevărul e că am muncit. Adevărul e că n-am renunțat. Adevărul e că mi-am împins limitele, am pus deoparte confortul - Bucureștiul cu garsoniera mea la 3 secunde de metrou, cu mașina cu care mergeam sute de kilometri oricând îmi dorea inima, cu serile de cursuri de dans, cu prietenii ăia mișto cu care discutam de toate, cu părinții la 3 ore distanță, cu obiceiurile, tradițiile, cunoștințele, terenul sigur, pământul cald, mâncarea cu care-am crescut, toate toate toate cele ce-mi erau așa dragi. Pe toate le-am părăsit să vin aici - într-o țară cu o climă și o mâncare oribilă, cu oameni handicapați emoțional, cu mentalități prea occidentale pentru sufletul meu, cu o lipsă deranjantă de cultură generală, cu un apartament împărțit, fără mașină, cu timp liber aproape inexistent, cu un stres peste măsură și o responsabilitate imensă la serviciu, cu incapacitatea mea de a fi mai sociabilă, cu probleme de sănătate, singurătăți, resemnări, refulări, așteptări, necunoscut, instabilitate și căutări neîncetate, extenuate, amplificate.

Da, dincolo de călătorii, vizite, revederi, experiențe noi, atâtea și atâtea lucruri descoperite și învățate, dincolo de tot ce-am câștigat pe plan profesional, dincolo de cât de mult am crescut în toate sensurile, de toate reușitele și aprecierile  - sunt toate sacrificiile astea despre care nu amintește nimeni niciodată, de parcă sunt niște umbre îngropate. De fapt sunt acolo, în spatele nostru, urmărindu-ne să nu uităm că totul are un preț și de fapt, tot ce contează este ca atunci când tragi linie să poți răsufla ușurat la gândul că - a meritat.

Din păcate și din fericire, singurul care poate răspunde la constanta întrebare ”Merită?” este timpul. În ceea ce mă privește, mai am încă multe jocuri cu timpul, până să-mi aflu răspunsul.
Până atunci, ascult de rațiune și de inimă (nu neapărat în ordinea asta) și merg înainte, căci calea întoarsă nu a fost niciodată una dintre opțiuni. Cel puțin, nu pentru mine.

Așa că învăț să contruiesc alte vieți, în alte moduri, în alte locuri. Noroc de ninsorile astea bogate care mă însoțesc ca amintirile din copilărie, ca plăcerile sufletului meu, ca toate dorurile pe care nu știu și nu vreau a le desprinde din ființa-mi. Nicăieri, nicicum.

joi, august 3

Franța - sau tărâmul veșnicei fericiri a Ioanei


Cote d'Opale - Dunkerque - Calais - Cap Gri Nez - Boulogne sur Mer - Berck - Fort Mahon - Ault - Lille


O fericire cât întinderea plajelor, cât marea toată, liniștită, prinsă-n zile în care am condus după soarele și țărmurile din Nordul Franței. Bizarerii și radiouri franceze. Patiserii îngrămădite peste tot și accente teribile. Un vânt neobișnuit de calm și locuri încremenite în timp. 

Cred că mai e încă loc de multe mări în mine... și de multe drumuri prin veșniciile Franței.