luni, noiembrie 28

Veşnic sclavă în împărăţia simţirilor intense



Ca un acord prins între două corzi de chitară, ca un înger care nu se poate hotărî cine are mai multă nevoie de el: pământul ori cerul?!... aşa mi se zbate şi mie sângele-n vene, pulsând mai degrabă un do stingher, un dor tandru, o dorinţă nefirească.
Ştii cum e când aştepti ploaia? Când îşi pui toată nădejdea, căci ştii că doar stropii de ploaie te pot purifica în felul acela?!... cam aşa aşteaptă inima mea să-i fie pompat sângele. Cu atâta nerăbdare încât a început să bată haotic.
Mai ţii minte când număram zile şi calculam tot felul de fleacuri?! În vremurile acelea, unu plus unu dădeau mereu unul. Acum dau doi. Doi minus unu. Plus minus câteva zâmbete rătăcite.
Ai idee câte sentimente se scurg între două bătăi ale inimii? Cam tot atâtea câte picături de ploaie se izbesc lin de geamul meu, de parcă l-ar îmbrăţişa drăgăstos...
În scrisoarea pe care o scriu cu cele mai sincere emoţii, am adunat respiraţia frunzelor de toamnă şi am scris cu cerneală de aşteptări imperfecte. Dar ce e cu adevărat frumos e că scrisoarea nu se termină. Cel puţin, nu acum.

marți, noiembrie 15

Reîntregire

Experienţa de la Piteşti nu poate fi redată în cuvinte. Paradoxal, toţi cei ce ne-am adunat acolo iubeam într-un anumit fel supremaţia cuvântului şi cu toate acestea acum încerc din răsputeri să potrivesc emoţii şi trăiri în propoziţii care să le arate la adevărata lor valoare.
Nu o să povestesc, pentru că povestea aceasta nu s-a terminat, ci continuă încă...
Am cunoscut oameni minunaţi, am învăţat lucruri cât pentru încă o viaţă, am zâmbit, am fotografiat, am fost eu, am trăit. Ne-am făcut cuib în locuri adăpostite de o toamnă pictată parcă şi ne-am împărtăşit unii altora fericire - fericirea în toate formele ei.
În ceea ce mă priveşte, am câştigat în acest noiembrie ruginiu tot ce am pierdut în anii trecuţi în care luna asta mohorâtă nu ştia decât să-mi smulgă bucăţi de suflet, fără a-l mai completa... Acum, am primit în dar inimile pline de strălucire ale celor alături de care am petrecut ore desprinse din cele mai frumoase filme despre prietenie, zâmbete şi cuvinte... Acum simt că m-am întors cu un suflet reîntregit, în care îi păstrez pe toţi cei de acolo, care, fără să-şi dea seama, au devenit ai mei.
Cu o cerneală specială din dor profund le scriu mare despre dragostea mea pentru ei toţi şi le mulţumesc pentru că i-am cunoscut şi pentru că... povestea merge mai departe...


P.S.: Nu cred că există un cântec care să exprime mai bine sentimentele din inima mea.



P.P.S.: Oameni faini să ştiţi că-mi sunteţi cumplit de dragi!











duminică, noiembrie 6

Atunci şi acum

5 noiembrie 2010:

"Lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop încă nu e de-ajuns..."

Mi-aş dori să nu existe ziua asta... e atât de dureroasă... curge sânge din soare...
Astăzi păsări nu zboară...
Astăzi versurile nu mai au rime...
Cerul se prăbuşeşte pe pământul murdar...
România rămâne văduvă... căci cel mai mare amant al ei... astăzi a părăsit-o.
Astăzi lumea nu i-a mai vrut rândurile pătimaşe...
Şi acum pleacă... acum e sfârşitul poeziei... atunci când rămâi cu un gust amar pentru că poetul nu ţi-a lăsat decât trei puncte de suspensie...
A plecat ca în "Oraţie de nuntă"... ne-a salvat de el... sau poate doar ne-a salvat...
Cum într-o clipă, într-o singură clipă... Piere trist, resemnat, tăcut... cel care mai avea atâtea de spus... Omul care a gândit şi a trăit prin poezia sa...
Acum ne-o lasă nouă, cu limbă de moarte... Să ne călăuzească-n ale vieţii taine... Să le povestim copiiilor şi nepoţilor despre ce-i acela patriotism şi ţară şi frumos...
Azi e ziua în care lumea îl citeşte... mai mult ca oricând. Azi lumea îl plânge, îl regretă... De parcă ar avea cineva nevoie de lacrimi mincinoase...
De mâine... vor reveni la nepăsare... căci EL a fost doar o scânteie-n lumea asta mare... menită să lumineze calea celor care au ştiut s-o vadă...

noiembrie 2011:

Pe data de 5 noiembrie 2010 aflam cu stupoare într-o fatidică oră de română că poetul Adrian Păunescu ne-a părăsit.
Acum, la un an de la plecarea sa, simt nevoia să împărtășesc lumii, pe care atât de inconștientă o consider, ce înseamnă Adrian Păunescu pentru mine ca tânăr,... pentru o întreagă „generație în blugi” și ce ar trebui să însemne pentru poporul român.
Adrian Păunescu este, în primul rând, o lecție. O lecție care nu se predă în școli, și anume aceea a unei iubiri copleșitoare pentru România și pentru cultura românească. Așa cum chiar el spunea, „acest om a iubit cultura”. Prin el, prin poezia sa, oamenii au descoperit iubirea în toate formele ei, a învățat să iubească frumosul... El nu a fost doar un scriitor care și-a așternut pe hârtie toate trăirile, ci a strigat prin poezia sa, a strigat românilor: „Și totuși există iubire”.
În anii dinaintea revoluției, poetul a creat adevărate mișcări culturale în rândul tinerilor din întreaga țară. I-a instigat la artă și la iubire, le-a arătat că pot fi liberi în suflet atunci când se simt sufocați de regimul politic din țară.
În timp oamenii au uitat, l-au blamat, judecat și condamnat. L-au condamnat uitării, indiferenței - cele mai dure pedepse pe care le-ar fi putut primi vreodată un astfel de om.
Puțini au mai rămas cei care încă îi recunosc meritele pentru întrunirile „Cenaclului Flacăra”, pentru cuvintele sale din suflet, adunate în poezii ce vor exista mereu ca mărturie a spiritului său liber și impresionant. dar și mai puțini sunt cei din tânăra generație care știu cu adevărat cine a fost și ce a făcut Adrian Păunescu. Doar câțiva puști se mai adună astăzi în parc având în mâini chitara pentru a da glas melodios versurilor marelui poet. Sunt puține locuri în care acum mai găsești o carte cu poeziile sale ori oameni care să-l fi citit. Dar nu acesta este lucrul cel mai grav, nici măcar faptul că nu am știut să-l apreciem înainte de a muri, ci dragostea pentru cultură, libertatea gândurilor și a sufletului la care el știa să ne instige atât de puternic - toate acestea, cine ni le va mai insufla? Cine ne va povesti despre ce înseamnă lupta pentru o cauză nobilă în care să credem cu toată ființa? Cine va mai scrie cuvinte potrivite pentru inima fiecăruia dintre noi? Și mai ales, câți am mai rămas însetați de cultură, hotărâți să nu lăsăm România văduvă de patrioții săi și de artele sale.
Copiii mei vor ști cine a fost Adrian Păunescu și de ce merită considerat unul dintre cei mai mari OAMENI pe care i-a avut România. Copiii mei îi vor citi poeziile și vor ști să iubească...

P.S.: Nu vă faceți griji, cultura românească n-o să moară pentru că noi n-o să o lăsăm!

5 noiembrie 2011:

Nu am avut ocazia să îl cunosc pe omul pe care îl admir cel mai mult pe acest pământ. Acum un an s-a stins din viaţă, dar nu şi din sufletul meu. Aici va trăi veşnic. Aşadar, am fost împreună cu Gabi a mea la mormântul marelui poet. Să-i spun tot ce simt şi tot ce cred, să îi promit că nu am să las cultura şi valorile româneşti să moară. Să îi spun cât de mult pot să-l iubesc... Au fost clipe dureoase, dar în acelaşi timp am simţit o fericire interioară, din altă lume parcă şi o senzaţie, sau poate doar un rod al gândurilor mele, că de undeva de departe mă vede şi mă aude şi e mândru că România lui mai are încă şanse...













miercuri, noiembrie 2

Post... scriptum

uneori mai laşi loc de multe cuvinte
după ce-ai pictat tot ce-ai avut în minte...
de tot atâtea ori, eu îţi răspund ori poate,
te completez în gând, tăcut, în trista noapte...

de multe ori te regăsesc pe-aici, pe-aproape,
iar inima-mi bate, pielea simt cum mă arde...
dar totuşi mai bine-i aşa de departe,
un bine care-n prezent cu greu ne desparte.

ştiu că mă ştii, dar ce nu mai ştim
e nebunia cu care puteam să iubim...
nu ştiu care noi sau în care răstimp,
dar ştiu că iubirea se dă acum la schimb.

am înţeles că rândurile-ţi sunt din nou,
fără destin, destinatar, doar c-un ecou...
la mine-n suflet, unde-i loc destul,
mereu a fost, dacă te-ar fi făcut sătul...

cât despre ale mele şoapte-n rime,
fi-vor mereu scrise cu tine,
căci eu doar aşa ştiu a spune versuri,
cu aceleaşi tainice, iubite-nţelesuri...