joi, decembrie 1

Strigăt

e iubirea cu care m-am născut,
care a crescut fără a realiza,
fiecare an - se scurgea-n trecut,
armonios, iubirea îmi amplifica...

adesea e-o simplă voce interioară,
care mă-ndreaptă spre mai mult, mai greu,
însă nicicând n-o voi putea lăsa să moară,
căci eu o voi hrăni cu gândul meu.

iubirea mea se zdruncină fierbinte
de zbuciumul letal al celor cruzi
şi numai eu o înţeleg ce simte
când urlă-ntr-una printre oameni surzi.

în mine dragostea de ţară arde
iar focu-i mistuie pământul...
dar tot nu am aflat cum de se poate
ca încă să mai bată vântul...

şi eu doar plâng de plânsul ei amar,
lumea păşeşte mai departe liniştită,
nu-nţelege că ţara e un dar,
acasă e aici în fiecare clipă.

de-aceea mă îndatorez solemn
să-i stau alături, să o las să crească
şi tot eu îndrăznesc să o îndemn,
numai mândrii şi bucurii să nască.

dragostea de ţară e lucru sfânt
şi-i cazul să-i promitem în sfârşit,
că nu o vom uita în vreun mormânt,
o vom păstra mereu cum e sortit.

eu ţara mea o preţuiesc,
cu limbă şi cultură, cu munţi şi ape line,
aşa aş vrea s-o dăruiesc,
urmaşii s-o iubească măcar la fel ca mine.


***

Mândră că sunt româncă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu