Romanţă între două trenuri...

Se spune că e un timp pentru toate. E un timp când vrei şi un timp când poţi, un timp când găseşti în tine puterea de a merge mai departe, un timp doar pentru tine...
Dar există în viaţă momente când vrei să te detaşezi... momente când te cerţi cu timpul în care trăieşti şi te decizi să-l părăseşti...
Mereu m-am întrebat dacă există un loc în care poţi fugi de timp...

Acum am aflat. Gara este un astfel de loc.
Mii de oameni o îngroapă zilnic sub paşi grăbiţi, o acoperă cu aşteptări îndelungate... O îmbibă cu speranţe sau regrete.
Plecări şi reveniri. Regăsiri. Îmbrăţişări. Sinceritate.
Şi... eu.
Eu?
Da, eu.
Eu vin aici când vreau să citesc poveşti colorate ale oamenilor care lasă o dară de sentimente în urma lor, în gară...
Eu vin aici când vreau să fug de lumea de afară, eu vin aici când am nevoie de un alt timp, pentru că cel în care trăiesc e prea grăbit ca să găsească loc destul şi pentru sentimente de bine.

Uneori, mă urc într-un tren, la întâmplare, doar aşa, ca să văd unde mă duce...
Să văd dacă e mai bine acolo unde ajung, să văd dacă mi se face dor de ce las în urmă...
Uneori plec doar ca să mi se facă dor...
Ce sentiment frumos, dorul... Cred că dorul ar trebui să fie sinonim cu gara.
În fond, asta e gara, un dor de unde vin şi pleacă drumuri... spre viitor sau spre... trecut.
Sau poate gara e un condei care ne pictează în suflet amintiri...
Amintiri ale oamenilor cărora le spunem adio pe peronul gării, amintiri ale locurilor pe care le lăsăm în urmă, amintiri ale tuturor îmbrăţişărilor, săruturilor ori cuvintelor auzite doar de vântul călător...
Câte sentimente contradictorii doar într-un singur loc...
De fapt, gara nu e un loc. Nu e nici măcar o poveste. E un sentiment. Un sentiment profund care naşte zeci, sute, mii de poveşti... Un sentiment unic, de apartenenţă. Aici realizezi că totul e efemer, că nu ai nimic, că te ai doar pe tine, că nu poţi fi niciodată liber, decât în tine, că nu există timp, exişti doar tu...
Un om, într-un loc - omagiu adus sentimentului... omagiu adus Oamenilor şi poveştilor lor...

Asta e gara.. Nu un loc de unde pleci, nu un loc unde ajungi ori revii ci un loc unde te regăseşti.
Dincolo de trenuri, peroane, bilete... Dincolo de timp, eşti TU. Un om care SIMTE.
Ce sentiment profund, gara...

Un tren numit visare...
Gânduri şi sentimente ninse de doruri albe în seara asta...