Aprilie. Da, luna mea şi-a lalelelor şi-a dorurilor intense precum soarele ce spune 'bună dimineaţa' fiecărei zile, mândru de primăvara pe care ne-o lipeşte de geam.
Mai sunt 20 de zile până când îmi revăd veşnica iubire... Mi-e plină întreaga fiinţă de o poftă nebună să simt nisipul sub picioare şi să las neliniştea fiecărui val să mă liniştească...
Zilele acestea, mai mult decât oricând, am înţeles că îţi poţi simţi sufletul... ca şi cum l-ai prinde în palme, doar că nu îl poţi vedea cu adevărat. Dar îl simt. Îl simt cum se revoltă în fiecare zi şi-mi ţipă în urechi dorurile lui, care depăşesc până şi linia orizontului de unde răsare soarele pe Bolero. Simt cum în mine agitata mare sau - mai bine zis - lipsa ei a început să mângâie catifeaua nostalgiei, a oamenilor, locurilor, lucrurilor pe care nu le pot îmbrăţişa între gene, ci numai în gânduri pătimaşe...
Mi-e atât de sete... de parcă străbat un deşert de prea mult timp... mi-e sete de albastru pur... Aş bea acum orice albastru fie el cer, mare, înălţimi ori ochi ce ştiu să privească. Mi-e sete de tine, de marea mea şi mai ales de drum. De calea mea pătată de sarea din valuri, dar mereu proaspătă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu