marți, decembrie 31

Visul unui an de visuri împlinite

Final de an. Bilanț. Mulțumiri, nemulțumiri, împliniri, speranțe, dezamăgiri, oameni noi, oameni vechi, oameni care-au dispărut sau care și-au găsit locul în viața mea... Toate acestea și multe multe altele mi-au mai umplut un an din viață și mă fac să mă gândesc acum la cât de norocoasă sunt și la faptul că în fiecare clipă știu, că dacă aceea ar fi să fie ultima, aș considera că m-am bucurat pe deplin de toate deliciile ce mi-au ieșit în cale...

Anul acesta m-am despărțit de liceu, am luat bacul cu o notă peste 9, așa cum mi-am propus, am intrat la ambele facultăți la care am dat examen de admitere, am fost a III-a pe listă la facultatea pe care mi-am dorit să o urmez. Am fost în Vamă de două ori, am renăscut la concertul lui Roger Waters, m-am mutat în București, locul pe care l-am visat de atâția ani. Am fost la reuniunea de la Pitești și anul acesta. Am luat două premii literare. Am crescut, am descoperit, am început să mă adaptez. Mi-am îngăduit un răgaz în care să acumulez, să mă dumiresc, să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, ceea ce e în jurul meu. Mi-am dat timp să pot construi un plan de acțiune și o traiectorie pe care să o urmez. Am înțeles că îmi pot dori orice, că am vârsta și posibilitatea să fac orice, să cuceresc întreaga lume. Am înțeles că timpul cerne lucrurile și oamenii și îmi croiește o cale luminoasă, dacă eu aleg așa...

Tot în anul minune mi-am îndeplinit cel mai mare vis - să văd Parisul. Să ajung acolo cu un om special. Un om care să mă iubească pentru tot ceea ce sunt și tot ceea ce pot fi. Pot spune că anul 2013 a fost anul care mi-a demonstrat că lucrurile bune li se dau celor ce așteaptă. Astfel, visuri vechi au devenit realitate anul acesta. De fapt, pot spune că ceea ce mi-am dorit atunci când am aruncat bănuțul norocos în Fontana di Trevi acum 4 ani și jumătate și acum 3 ani, am obținut. Nu știu dacă ambiția este motorul care a pus totul în mișcare, întâmplarea sau pur și simplu... iubirea... Poate toate la un loc. Sau poate sunt doar un om norocos și un om fericit. Ceea ce știu sigur e că sunt ”cea mai iubită dintre pământeni” și nu în sensul metaforic al lui Preda.

Planuri pentru 2014 am destule, dar nu îmi place să le dezvălui înainte de a le concretiza, așa că tot ce voi spune este că sper să fiu sănătoasă și destul de ambițioasă, încât să pot păși cu încredere spre lumea asta imensă și revelatoare. Îmi doresc să am încredere, să am putere, să învăț, să aflu, să cunosc, să râd și să iubesc. Să îmi umplu viața de oameni minunați și de locuri și experiențe uimitoare. În fond, asta e tot ce contează. Cât de frumoși ne simțim, cât de mult ne iubim, câtă fericire lăsăm să încapă în noi...



Iar vouă, celor ce citiți aceste rânduri, și mai ales celor ce citiți dincolo de ele, vă doresc să iubiți, să fiți iubiți, frumoși și deschiși! Să vă lăsați cuceriți, emoționați și luminați de întreaga ”corolă de minuni a lumii”!


luni, decembrie 16

Pâine și timp.

Uneori mergem în același loc. Poate cu același metrou, poate cu același tren. Stăm, poate, pe același scaun. Ne gândim unii la alții în același timp. Nu ne spunem. Nu ne vorbim. Nu ne privim. Trăim paralel. Când ne intersectăm, ceva ni se pare ciudat, nefiresc de frumos sau pur și simplu... o coincidență.

Cu toate astea, ne întoarcem fiecare la drumul său, la treptele sale, la ușa propriei camere. Dincolo de ferestre e o lume întreagă incertă, respirând și ea printre țigările vieții, tușind a obișnuință, țipând de atâta culoare și viteză. Buimaci, nu știm cum să ne îmbrățișăm nici măcar în gânduri. Recunoaștem parfumuri, pași, pălării sau obraji, dar niciodată amintiri. Pe-acelea nu ne place să le recunoaștem poate nici în fața oglinzii.

Ne pare că ne desprindem de tot ceea ce trece, că totul rămâne în stațiile de care metroul nostru a trecut demult. Oameni urcă și oameni coboară. Vin și pleacă. Triști și veseli. Obosiți și entuziaști. Necunoscuți pentru noi, necunoscuți pentru ei înșiși.

Totuși, alergăm uneori în aceleași momente. Ne uităm la cer prin ceața aceleiași dimineți și râdem în hohote în gerul iernii exact ca și când am fi față în față. Nu realizăm. Ne gândim. Nu ne vedem. Ne imaginăm. Nu ne amintim. Credem.

Uneori, îmi face bine să știu că te revăd, că te regăsesc. După ani buni, după ani uitați, după zile, anotimpuri și toate formele de timp omologate de lumea de azi. După toate acestea, îmi pare bine când te văd printre amintiri. Să știu că ai trecut pe aici, că ai fost, că poate am stat pe același peron, în aceeași mulțime, pe aceeași stradă. Să știu că ne întâlnim, din când în gând și atunci mă bucur ca un copil de revedere, de rememorare, de faptul că timpul ne-a așezat pe fiecare pe partea potrivită a lumii...

Timpurile noastre nu mai sunt prietene. Poate nici n-au fost vreodată. Au încercat. S-au prăbușit aflând că nu ne pot face să râdem în același moment. Fericirea e la fiecare ușă deschisă. Deschisă de noi, spre ce vrem noi, pentru cine vrem noi.

sâmbătă, decembrie 7

Cum ne-a văzut Parisul?! Tineri.

Paris. Paris. Paris.

Ce minune e viața asta în care ne vedem visurile în realitate.
De când mă știu, iubirea mea secretă se îndrepta spre orașul pe care mi-l clădeam în minte după filme și fotografii care-mi dezvăluiau adevărata sa frumusețe. Mi-am dorit mereu să gust Parisul, să îl simt, așa cum numai cu o dragoste nebună și înnebunitoare îți poți dori... Încercam să îmi imaginez, să anticipez momentul în care voi deschide ochii și la picioarele mele va fi... Parisul!

În timp, m-am mai gândit la un aspect: iubirea mea era specială, așa că trebuia să îi păstrez sacralitatea chiar și atunci când se va împlini... Așa că era o dorință la fel de mare ca aceea de a ajunge la Paris, să ajung acolo cu un om special. Nu în grabă, într-o excursie cu familia, nu cu prieteni, nici atât cu amici ori cunoștințe, nu cu iubiri de contrabandă, numai cu acel cineva căruia îi voi încredința secretul marii mele pasiuni, acel cineva cu care voi împărtăși cel mai prețios vis în toată împlinirea sa...

Toate astea s-au întâmplat. Am ajuns în orașul inimii mele secrete și am respirat timp de 5 zile cel mai fericit aer din lume, alături de omul acela pe care îl simt atât de aproape încât l-am ținut de mână atunci când îmi tremura sufletul de revelația orașului luminilor, îl simt atât de drag încât sunt convinsă că el a desăvârșit întâmplarea aceasta. Simt că este o interdependență: Parisul nu ar fi fost la fel fără el, iar noi nu am fi fost compleți fără Paris... Și mai cred că și Parisul e mai frumos cu noi...

Iar nu-mi ajung cuvintele să exprim atât de multă bucurie, emoție, tandrețe, reverie și culoare... Atâtea momente incredibile în care realizam iar și iar și iar cât e de surprinzătoare și de frumoasă lumea...

Nu o să povestesc această aventură ca și cum aș fi ținut un jurnal de vacanță. Deși l-am ținut. Pe retină și în memorie. Nu am alergat să vizităm toate punctele turistice ale Parisului în timpul scurt pe care l-am avut. Am urcat, totuși, în Tour Eiffel și am aruncat cheia unui lacăt prins pe Pont des Arts în Seine,am fost să vedem mormântul lui Chopin și pe cel al lui Morisson, însă cele mai frumoase momente au fost în cele peste 7 ore petrecute vizitând Louvre. Ore în care simțeam că devin din ce în ce mai bogată, simțeam că atâta frumusețe este copleșitoare, simțeam că tot ceea ce știusem despre oameni, lume, artă și cultură se reinventează. Aceste sentimente au încăput în mine, un om care nu iubește muzeele, dar care se simte reîntregit numai de și prin artă. Din toate minunile văzute acolo, dintre toate tablourile care m-au marcat, pot spune că m-am îndrăgostit iremediabil de un singur pictor: de Eugène Delacroix. Nu voi face aici un eseu argumentativ pentru a vă explica de unde izvorăște această pasiune năvălitoare, pentru că e vorba de o trăire pur personală. Sunt sigură că fiecare om se regăsește sau se simte mai apropiat de anumite tablouri, ce nu aparțin neaparat preferaților mei, Delacroix sau Dali. Eu pur și simplu sunt sub stăpânirea geniului lui Delacroix. Încă.

Mai mult decât tot ceea ce am vizitat, văzut și apreciat în ”orașul melancoliei”, cum îl numea Cioran, m-am lăsat absorbită și am absorbit: atmosferă, aer, lumini, străduțe, oameni, muzică, tot frumosul, toată noutatea, intimitatea și înfățișarea glorioasă a unui oraș în care m-am simțit aproape ca acasă. Iubesc România în continuare, la fel de mult, însă tot ca pe liniștea unui ”acasă” romantic, blând, tandru și primitor am perceput tot ceea ce m-a înconjurat în Paris. Sub greutatea sfârșitului de toamnă, mi-a oferit senzații ce nu credeam că există și mi-a adus lacrimi în ochi, lacrimi din sentimente pe care n-aș putea să le numesc în cuvinte.

Clipa cea mai de preț, unică, acea clipă în care aș fi alergat întreg pământul să le povestesc tuturor despre minunea existenței a fost joi seara, când, de pe Pont de Arts, am traversat strada și am ajuns în mijlocul curții interioare a muzeului Louvre. Iarna își pusese amprenta pe începutul nopții, fântâna de acolo era închisă, iar noi ne-am oprit exact în mijloc. De jur împrejur, se vedeau ferestrele înalte ale muzeului, unele luminate, lăsând să se vadă nuduri sculptate cu secole în urmă sau culori odihnindu-se pe pânză de sute de ani... Nu era nimeni. Totul era încremenit ca și când lumea s-ar fi oprit în loc acolo, atunci, pentru noi. Dintr-un gang răsuna un violoncel nostalgic, pe care îl dureau parcă toate atrocitățile lumii. Un violoncel ce ne cânta nouă, în acele minute în care parcă și noi deveniserăm statui sculptate în melancolie, în fericire, în iubire. L-am strâns de mână și am simțim lacrimile calde curgându-mi pe obraji. Părea ireal, părea un cadou mai frumos decât orice ofrandă adusă zeilor în Antichitate, părea copleșitor, mai profund în importanță chiar decât focul dăruit omenirii. În capul meu, violoncelul acela îmi curăța parcă toate amintirile neplăcute, orice imagine urâtă, orice întâmplare tristă păstrată în mine dispăruse... Și pe muzica aceea divină, în grația nopții și a aerului de început de iarnă, buzele mele șopteau: ”Goethe spunea: < Clipă, rămâi, ești atât de frumoasă! >”.

Toată emoția lumii m-a acoperit pe mine. În seara aceea și în toate cele ce au urmat, seri ce încununau zile întregi de pași copilăroși, curioși spre un oraș ce numai în visele feerice ar putea semăna, măcar puțin, cu realitatea.







































marți, noiembrie 26

Culoarea unui vis împlinit

Se pare că la mijlocul lui noiembrie iarna s-a grăbit să vină. Ca-n povești pentru că viața mea își scrie acum o poveste de vis. Ca de iarnă... ca de un vis imens care se împlinește așa cum mi-am dorit ani în șir. Un vis care nu are echivalent în cuvinte sau imagini, nici în cântece sau expresii non-verbale, poate doar în emoții... Un vis cât un miliard de emoții care mișună în interiorul meu și-și caută țipete destul de înverșunate, de revelatoare, de puternice să se poată exprima...

Un vis despre care cei care îmi cunosc sufletul știu că mă reprezintă, că a crescut în mine de atât de mult timp încât am și uitat cum a început, visul acesta care e dragostea mea secretă, o fericire de nedescris și de necuprins...

Simt că de mâine nu voi face altceva decât să caut forme de a manifesta preaplinul acesta... Toate trăirile care se vor juca în mine, sentimente cu chip de mulțumire și-o minune care depășește cu mult semnificația cuvântului ”fericire”.

Visurile devin realitate. Ori poate realitatea e de vis... Cu siguranță, realitatea mea, cea care va începe mâine, va adăposti sub ea toate bucuriile umanității, căci asta îmi strigă în inimă plăcerea visului împlinit...

Zâmbind în așteptarea dimineții mi-am adus aminte de întrebarea unui vamaiot drag: ”Ce culoare are sufletul?”... Cred că are culoarea visurilor împlinite pe care le-a respirat...

duminică, noiembrie 17

Destinul alege oamenii, oamenii aleg lumina





O dată pe an, poezia își face bagajele și pleacă la Pitești. De peste tot, se tot adună, ca o adevărată poezie... îmbină, culege, leagă, asociază, pictează, stârnește tot ce înseamnă talente tinere de la o graniță a României, până la cealaltă.
Pentru a treia oară, am fost norocoasă să fac parte din fenomenul acesta al cărui nume, însă, nu definește ceea ce reprezintă cu adevărat. Sau, mai bine zis, nu mai definește...

În 2011, ajungeam la reuniunea asta de suflete îngrămădite în poezii, într-un noiembrie friguros, plin de ceață și nesiguranță, naivă și curioasă. În prima seară, Valentin mi-a spus cu un zâmbet larg: ”Vei vedea că aici se leagă prietenii extraordinare, că ceea ce se țese aici nu se va destrăma prea ușor...”. Sceptică, nu știam să înțeleg sau să accept astfel de cuvinte...

Timpul mi-a arătat, însă, că Valentin avea dreptate... Că oamenii se cern, cei frumoși rămân, cu tot cu poezia după ei, în viața mea. Oameni spre care mă îndrept, cu același drag, în fiecare an și pe care îi regăsesc mereu mai plini de lumină și de atâtea experiențe și gânduri așezate în cele mai spectaculoase forme.
Totodată, Piteștiul mi-a dăruit șansa să descopăr mai mult, să găsesc și alți oameni faini, din toate colțurile țării, să îi scriu printre amintirile mele cele mai dragi, cu majuscule: MEMORABILI.

Destinul te duce acolo unde îți e locul, fie că se mișcă mai repede sau mai încet, fie că se poticnește cam des sau curge ca un râu limpede. Viața îți dă șansa să te bucuri de întâlniri, de regăsiri, de clipe ce nu se vor mai întoarce... De fapt, nici nu trebuie să se întoarcă... trebuie doar să le înțelegi fericirea, să te lași fermecat și să simți cum poezia te salvează... întotdeauna.
Pentru că poezia face viața suportabilă.

miercuri, noiembrie 13

Bucureștiul a suferit prea mult de toamnă


Vine ploaia. Vine iarna și în bucățica mea de Românie.
Vine timpul alergând. Vine din urmă și pe măsură ce îmi înghesuie întreg corpul în îmbrățișări forțate, încep să merg și eu, alături de el, în pași de dans, de vals, de valori căutate, uneori dobândite, uneori răsplătite, uneori dezirabile sau nici atât.

Pe măsură ce-mi exersez rolul de Dorothy și mă mândresc în sinea mea cu tot soiul de pantofi neconvenționali, încep să mângâi cu palmele ceea ce iubesc sau doar ceea ce întâlnesc în orașul ce-mi este noua casă.

Imagini, oameni, soare, copaci, parcuri, metrou, gară, aeroport, străduțe fermecătoare, oameni faini, clădiri, simboluri, străini, cursuri, fotografii, filme, ciudățenii, neînțelegeri, înălțimi necuprinse, zâmbete respinse, amăgiri, întrebări, cărți, căldură, farmec, ceaiuri, prietenii, amorțiri, dezmorțiri, dezmințiri, apropieri, pietre, frig, ploaie, librării, figuri impunătoare, persoane, personaje, nenorociri, nimicnicii, rumoare, stele sau vitrine năucitoare, cuvinte, Oameni, frumuseți trecătoare, frumuseți orbitoare, frumuseți pure, picioare grațioase, coate ascuțite, dorințe, ochi închiși, indiferență, urâțenie, trafic, amabilitate, labirinturi, încurcături, mașini, mulțumiri, tandrețe, învinși, învingători, decizii, deziluzii, iluzii, împliniri, împăcări, sunete, suflete... își țin de cald împreună, strecurându-se în trezirile mele.

Bucureștiul șoptit mă cucerește în fiecare zi.
Mă ademenește să reîncep să scriu povestea. Așa cum e ea, așa cum sunt eu... Înnebunită de ploaie, de marele oraș, de marile mulțimi, de lumea care mă înghite în amorțeala ei... Înnebunită, strig să o dezmorțesc: să nu o pierd, să nu mă piardă, să nu mă pierd...

sâmbătă, noiembrie 2

Cum se întâmplă să înceapă sfârșitul de toamnă

- scurtă poveste despre oameni, ochi și viață -

M. are 12 ani. E veselă, isteață și face parte dintre puținii copii care iarna își lipește nasul de geamul înghețat doar pentru a fi mai aproape de anotimpul greu.
A. are vreo 10 ani în plus. Tinerețea ei o ține de mână liniștită și îi ghidează pașii în tot soiul de direcții. A. nu se plânge. Știe că tinerețea ei e de nădejde și n-o va rătăci prea ușor.

Într-una din primele vizite pe care A. i le face fetiței cu ochii nedescoperiți încă de vreun mare fotograf, stau amândouă în sufrageria mică, baricadată de două biblioteci impunătoare. Vorbesc multe... lumea de 12 ani se amestecă destul de des cu cea de 22 în discuțiile lor. Dar le place. Scriu împreună o poveste frumoasă.
La un moment dat, A. vede la singurul geam al camerei ceea ce părea a fi un portocal micuț, odihnindu-și trupul într-un ghiveci mare și verde. Purta cu mândrie un început de portocală pe cea mai vestică dintre crenguțe și părea fericit.
Surprinsă de noua ei descoperire, A. exclamă:
- Oau, un portocal!
Lămurirea vine imediat:
- E un mandarin. Știi, face niște portocale mai micuțe...
- Atunci e și mai frumos! E un verișor al portocalului! Cât de frumos!
- Îți place? întreabă uimită M.
- Sigur că da! Este superb!
- Știi, nicio persoană care a venit până acum aici nu a apreciat mandarinul. Toți apreciază doar telefoanele și televizoarele, dar nimeni nu a spus nimic de mandarin...

Universul se reinventează.

joi, octombrie 31

Prima lună dintr-un șir ce nu își caută sfârșitul...



Bilanțul primei luni petrecute în micul Paris este cu mult mai luminos decât prevestea începutul aventurii.
Prima lună departe de casă a trecut greu, zilelele au părut uneori atotputernice, uneori prea ploioase ori călduroase, uneori interminabile, uneori dezamăgitoare, uneori pline de speranțe, zâmbete și oameni faini.

După mai bine de 30 de zile (neîntrerupte de publicitate), pot spune că am învățat harta metroului, am găsit singură Sala Palatului, unele locuri în care am cursuri, Club A, Cinema Pro. Am fost în regie, am circulat cu autobuze de noapte, m-am întors acasă cu taxiul, am vorbit cu oameni necunoscuți la metrou și la covrigăria de la Piața Victoriei, m-am plimbat prin IOR, am citit în parcul Gării de Nord, am citit în metrou, m-am plimbat prin centrul vechi, m-am blocat în lift, am fost într-o super ceainărie, am fost la Humanitas Cișmigiu, m-am plimbat prin Cișmigiu, am găsit un centru bun și ieftin de printuri (cu recomandare), am fost la protest pentru Roșia Montană, am fost la film la UNATC, am fost la deschiderea anului universitar în Casa Poporului, am dat din cap pe AC/DC, am ascultat folk live în gară, m-am uitat la multe filme, am fost în București Mall, am fost la aeroport, am fost chiar și la Spitalul Universitar (asta nu e tocmai o mândrie, dar e un adevăr), m-am pierdut și am lăsat marele oraș să mă copleșească mult prea mult...

Pe lângă toate astea, mi-am revăzut mulți oameni dragi (mai am încă mulți de întâlnit), am cunoscut câțiva oameni absolut geniali care mi-au înseninat multe zile, am râs mult, am plâns cam tot pe-atâta, am devenit mai încrezătoare, cred eu și puțin mai puternică. Am mai crescut, am învățat să casc ochii mai larg, să am mai multă forță să mă bucur, să-mi deschid sufletul mai des, să nu mă las descurajată și să nu uit nicicând că visurile se împlinesc.

Pentru oamenii noi sau vechi, dar atât de frumoși, care mi-au dăruit îmbrățișări și momente de imortalizat în fotografii incredibile, pentru tot spiritul agitat și tânăr, fremătând mereu, al capitalei, pentru felul în care se vede orașul plin de lumini, noaptea, de la geamul meu, pentru toate drumurile extrem de lungi și obositoare, pentru toate rătăcirile, pentru seninătate și un miez de toamnă așa cum nu mi-am imaginat vreodată că ar putea să îmi ofere Bucureștiul, simt că am ales bine. Simt că e ceea ce îmi trebuie, așa cum trebuie. Știu.

sâmbătă, octombrie 19

Așa cum zborul iubește vântul




Iubirea mea nu are cuvinte. 
E oarbă și orbitoare, e surdă și-i surzește pe toți cu putere, e șchioapă și șchiopătează când vine vorba de reguli, e mută și mută munții din loc, însă e plină și împlinește.
Pe mine, pe el, ne împlinește. 

Eu-el-joacă-el-eu-el-eu-eu-el. Ne confundăm atât de ușor. Nu suntem umbre. Nu privim decât spre soare. Vibrăm în bucurii mărunte ca niște secrete între insecte. Dansăm stângaci, izolați de univers, în joaca noastră nebună. Ne pliem perfect pe melodia pe care o gândim. În același timp. 

Nu calculăm. Nu uităm. Nu pierdem (timp). Nu ne pierdem (în contratimp). Nu știm. Înțelegem. Încercăm. 

Departe e șters din orice dicționar disponibil. Nu funcționăm cu aer, numai unul cu altul. Nu depindem. Nu ne desprindem. Nu ne destrămăm. Nu ne întâmplăm. 

Vrem. Vedem. Visăm. Râdem mult. Rătăcim dimineți. Răzuim noi descoperiri. De parcă deschidem mereu alți ochi. Mai mari, mai frumoși, mai însetați, mai îndrăgostiți. 

Reușim. Ne menținem echilibrul. Pe același vârf de munte, pe același val, printre aceleași fire de iarbă. Vocile ni se aseamănă, se amestecă, ne amestecă. Pagini și cărți curg prin noi. Lasă urme. Ne mângâie. Ne cresc oasele, brațele, degetele și ne învață să ne mângâiem unul altuia gândurile. 

Sufletele noastre s-au ciocnit, cândva, unul de altul. Au desenat împreună o sferă. Și-au dat seama că, astfel, descriau îmbrățișarea perfectă. 

Nu iubirea a rămas fără cuvinte, ci cuvintele nu mai au iubire. Le-am furat-o noi pe toată. 




joi, octombrie 3

Big city nights




E atât de ciudat atunci când ajungi să-ți trăiești împlinirea unui vis. Un vis care ți-a ars palmele și ți-a măcinat viscerele ani buni și pe care ajungi să-l trăiești... Ai așa o senzație de ieșire din timp, o senzație de aer rece și curat, care îți gâdilă plămânii și la fel și orgoliul...
E bine să simți că te afli în punctul în care ai vrut să fii. Să ai la picioare marele oraș pe care îl adorai în șoapte secrete încă de dinainte de a înțelege ce înseamnă, cu adevărat...
E frumos să știi că schimbarea a fost declanșată și e atât de nesătulă încât îți e imposibil să o oprești. De fapt, nici nu vrei, pentru că, deși acum vezi totul cu alți ochi, motivele, perspectivele și ambițiile s-au transformat, însă nu au dispărut. Sunt altele, schimbate și ele, gata de lupte noi, exterioare, dar mai ales interioare. Ce e cel mai important e că sunt acolo, între vertebrele tale, că se hrănesc din ceea ce ești și te ajută în fiecare zi să crești, să mergi mai departe, să descoperi... 
Și mai sunt și oamenii. Incredibili, geniali, indiferenți, prietenoși, darnici, încruntați, pesimiști, veseli sau pur și simplu dragi. Oamenii mei frumoși care-mi sprijină respirațiile copleșite de necunoscutul București. Mulțumesc! 
Și îi mai mulțumesc și lui Atlas al meu, cel care îmi ține în brațe cerul fiecărei zile, să nu cadă pe mine, să nu fie prea greu, să nu mă sfărâme, să nu-mi ucidă grația, iubirea și libertatea...


joi, septembrie 26

Video killed the radio star

Se apropie sfârșitul lunii septembrie și în același timp sfârșitul unei perioade minunate din viața mea, iar aici mă refer la anul petrecut în radio, la toate acele momente mai grele sau mai motivante, dar mai frumoase decât poate un suflet să înțeleagă.
A trecut un an de când intram timidă și neștiutoare în studio, în fața unui mixer ce părea un monstru pe care nu l-aș fi putut nici măcar înfrunta vreodată. Am aflat, în schimb, că nu de lupte era vorba, că nu de temeri și capete tăiate era plin studioul Pro FM Galați, ci de complicitate, de emoție, de gânduri și piese cu și despre oameni frumoși.
Așa am vrut să fie. M-am bucurat enorm că nu mi-a fost impus un anumit playlist pentru a-l difuza și nici o temă anume pentru a o aborda. Am fost, cumva, liberă în eter, liberă să ofer ce simt, să aduc în fața microfonului oameni care au făcut ceva remarcabil, care au avut ceva de spus, oameni cu ochi luminoși și zâmbete blânde.
Forever Young este copilul meu pe care l-am crescut și împreună cu care am crescut și eu. Forever Young a fost interiorul meu, pus pe tavă pentru cei ce și-au îngăduit câteva clipe cu radioul deschis pe 92.4 FM. Forever Young a însemnat muncă, magie, dragoste, bucurie, senzații de nedescris, un cer atins parcă, în fiecare duminică, griji și tristeți aruncate pe geam de la etajul 10 săptămână de săptămână... Așa au trecut nouă luni de emisiune, nouă luni în care am creat și am dezvoltat libertatea și tinerețea la microfon, nouă luni ca un miracol, la capătul cărora, îmi place să cred că... m-am născut eu. Eu cea de acum, pregătită de drum, de uși mai mult sau mai puțin închise, de îndârjire și speranță că îmi voi găsi locul, într-un studio de radio din orașul în care am ales să merg mai departe...
Sunt urâte și triste despărțirile. Desprinderea, de tot ceea ce ți-a devenit cunoscut, apropiat, tot ce te-a copleșit uneori, alteori te-a rănit, dar de fiecare dată a ajuns să însemne o parte tot mai mare a ceea ce ești și ce ai înăuntrul tău.
După numeroase interviuri cu oameni adevărați, întâlniri de-un farmec aparte, clipe inimaginabil de frumoase, ore întregi de transmisii cu inima-n gât și cu zâmbetul sugrumând microfonul, cu hohote de râs în direct, cu probleme tehnice, cu atâtea cântece pentru minți deschise și iubiri împărtășite, cu mâini și voci emoționate, cu invitați deveniți prieteni, cu afișe făcute de Radu, cu imagini colorate din timpul și de după fiecare emisiune, cu anotimpuri care-au trecut și ele pe la geamurile radioului și prin versurile melodiilor, cu un microfon închis la fiecare ediție Alandala, cu telefoane în direct, concursuri și zeci, sute de copii energici, cu legături directe de la evenimente mai mult sau mai puțin importante, cu oameni care m-au ajutat și mi-au explicat, cu oameni mai indiferenți, cu ușa aceea de termopan pe care trona un sticker cu ”Pro FM Lider FM”, cu drumuri în fugă până la baie în care număram secundele rămase de publicitate în timp ce mă spălam pe mâini, cu seri târzii în care plecam ultima din radio și stingeam lumina peste tot... Acum sting lumina peste o bucată de viață în care m-am îndrăgostit și mai mult de radio, de minunea muzicii, de oameni și de bogăția pe care viața o are, dar pe care trebuie doar să știi să o vezi și să o primești în lumea ta...
Acum rămâne în urmă Forever Young-ul meu, iar tinerețea mea își urmează calea, spre un alt ”forever”...




sâmbătă, septembrie 14

Îngerii nebuni au deschis larg ferestrele



Timp. Mâncători de timp. Devoratori de timp suntem noi, oamenii și ale noastre inutilități.

Timpul se plimbă hai-hui pe aceleaşi drumuri pe care le bătătoreşti în speranţa că nu vor fi măturate de nimic... Trece. Și totodată trec și multe altele. Bune și rele. Ușoare și grele. De toate... Le-a împletit timpul cum a știut el mai bine, astfel încât să doboare, să coboare, să izbească, dar să și curețe, să mângâie, să separe.

În perioada ce-a trecut de când vă povesteam despre ultimele mele călătorii, am călătorit și mai mult, am aflat și mai multe, am iubit mai mult, am tăcut mai puțin, am râs mai mult, m-am stresat mai puțin, am sperat mai mult, dar uneori, a durut și a durat.

Am văzut că e dificil cu sănătatea, că te doboară când te aștepți mai puțin și că e bine să cauți ajutor, să-l primești și să-l accepți. Am aflat că Vama are un gust dulce acrișor câteodată. Am simțit cum e să dormi într-un cort mic și subțire pe o ploaie nebună, în brațele persoanei dragi și am simțit și frica. Frica de adevărata față a lumii - o lume mare, rea și urâtă, adesea, lumea în care oamenii îți fură lucruri la care ții pentru valoarea lor materială, însă, de fapt, îți fură amintiri și mărunțișuri de suflet de care trebuie să te obișnuiești să te desprinzi. Am realizat cum e atunci când un concert îți salvează viața, cum nu îți mai ajung lacrimile sau brațele sau unghiile să îl primești pe Roger Waters cântând ”Hey you”  în tine și să nu-l mai lași nicicând să se desprindă de ființa ta. Am experimentat un București de mai puțin de 24 de ore, prins între două drumuri de la și spre Vama Veche, ca niciodată, un neprevăzut care m-a înghițit într-un entuziasm molipsitor.

Am pipăit din nou Galațiul. Altfel, ciudat, curios, debusolat, într-o indiferență care mi-a umplut urechile de vântul dragostei libere, necondiționate, inacceptabile. O iubire ce-a fost a mea, a noastră, nu a orașului, nu a timpului, nu a derizoriului sau a cotidianului. Dragostea asta umple depărtări imense cu dorurile ei și respiră din noi doi infinit...

Am alergat din nou spre Bucureștiul meu atât de drag. Am cunoscut în miezul său disperarea, teama de eșec, de incertitudine, de tot ce poate fi provizoriu și neprielnic. Am rătăcit în căutări ce păreau interminabile, dar care și-au găsit, într-un final nesperat de bun, lumina. Mi-am găsit și eu locul în care îmi voi odihni gândurile începând cu luna octombrie, noul loc ce îmi va cuprinde zilele friguroase ori vesele, lungi sau fericite, noua mea casă, aproape de sufletul capitalei pe care o iubesc în chip neînțeles de privirile reci. Dar nu asta contează, căci în astfel de priviri nu caut să mă oglindesc niciodată.

Știu că sunt dificilă, rea uneori, par încrezută, poate, colerică, încăpățânată și nerăbdătoare, însă atunci când trag linie și adun, sunt mulțumită că pot vedea limpede unde și când am greșit, îmi pot asuma și îmi pot cere scuze cu toată sinceritatea posibilă, pot analiza mai atent felul în care reacționează cei din jur și grămada de dragoste ce le este necesară pentru a rezista lângă mine. Și sunt oameni, calzi și frumoși, care au decis să mă țină de mână în continuare, dincolo de rău și greu, dincolo de ființa-mi nestăvilită și nepotolită de niciun canon. Iar ei, cei ai mei, sunt cei de care am mereu nevoie, cei pe care îi iubesc necondiționat și pentru care încerc, în fiecare zi, să fiu un om mai bun.

În următoarele săptămâni, bagaje și noi începuturi. Pentru clipe ce ne vor hotărî viitorul, pentru nou și noi...



vineri, august 23

Minunata noastră lume...

În ultima lună m-am reîntregit. Foarte puţin timp petrecut acasă, sute de kilometri parcurşi, cu trenul sau maşina, zeci de oameni faini şi un infinit de clipe nebune, surâzătoare, scăldate în cea mai potrivită muzică, toate acestea mi-au ţesut un drum liniştit prin vacanţa pe care am aşteptat-o mai mult ca pe un vis decât ca pe o certitudine.

M-am tot gândit la minunatele şi neuitatele trăiri ce ar merita pe deplin împărtăşite şi aici, pe blog, însă am realizat ca ceea ce descrie cel mai bine ultima perioadă sau felul în care mi-au trecut toate întâmplările, zilele şi orele prin suflet, ar fi tăcerea. Nu tăcerea resemnată, nu tăcerea tristă, tăcerea mulţumită, împlinită, aceea care ştie că acum e momentul dansului ei. Şi atât. Acesta este motivul pentru care consider inutil să înşir aici cuvinte îndrăzneţe care să contureze povestea fiecărei experienţe în parte, aşa că mă voi mulţumi să vă redau doar câteva senzaţii, clipe, fragmente de trăiri, bucăţi din mine care s-au ordonat în diverse forme, imagini dragi şi amintiri care pot spune, cu adevărat, tot ceea ce mi-a trecut prin viaţă în ultimele săptămâni. Aceasta necesită însă, lupa sufletului, cea care vede dincolo de forma literelor şi a fotografiilor...

Întâi a fost concertul celor de la Maiden, un concert pe care mi l-am dorit cu o ardoare secretă încă din 2008, când au fost prima dată în România, un concert care m-a făcut să mă emoţionez până în măduvă, care mi-a oferit pe tavă o bucată grozavă de tinereţe, forţă, energie, lumină, sunet, eliberare, o bucată din care am muşcat fără să clipesc, fără să stau pe gânduri, fără să îmi dau seama că mai există, de fapt, timp...

A urmat marea mea... Vama Veche, Folk You, mândra mea, plaja, sunete de chitară, nopţi înstelate... toate ingredientele care par atât de vechi... par aproape plictisitoare, pentru că sunt aceleaşi an de an, dar ce-i cu adevărat înălţător este faptul că de fiecare dată, toate lucrurile astea pe care atât de mult le iubesc se combină în forme şi feluri noi, nebănuite, neştiute, uneori neînţelese, mereu incredibile...  Momente care curg prin mine ca o ploaie neliniştită, interminabilă. Momente care mi se aştern la picioare şi mă aşteaptă să le tratez ca pe un şotron perfect, colorat, mândru în soarele moale al apusului. Nopţi de vamă sub cer de stele, într-un pustiu de la marginea lumii parcă, ascultând marea isterică şi o chitară drăgăstoasă, alte nopţi, beţie de culoare şi lumină, independenţă, dansuri pe mese, veselie nestăvilită, seri cu folk şi nisip prin păr, paşi nehotărâţi, ploi curajoase, bocanci de nădejde, becul de la stuf, baie de muzică şi oameni faini, umbrele de paie, zi-noapte-zi-noapte (cui îi mai pasă), alge, valuri, mare curată, băncuţe de lemn, un orizont protector, un soare care nu ştie să răsară decât când spune Ravel formula magică, dor, speranţă, credinţă, dragoste.

Când m-am întors de la mare, m-am trezit debusolată, încercând să-mi găsesc un loc. Au fost doar câteva zile până când am plecat din nou. Şi urcată în tren, am simţit din nou gustul dulce al călătoriei, al marii lumi care ştiu eu că mă aşteaptă, al necunoscutului ce-mi zâmbeşte oacheş (îl văd de fiecare dată când văd pe geam cum aleargă sate, oraşe, câmpii, parcă într-un univers paralel cu al meu). Am fost la Braşov şi în Poiana Braşov împreună cu finaliştii Licart (concursul naţional de arte pentru liceeni). Am tras aer adânc în piept şi mi-am făcut curaj să înfrunt efemerul, ideea că e ultimul an în care am putut participa şi în care am putut fi acolo, la finală. Mereu spun de oamenii faini pe care-i întâlnesc. Da, oameni frumoşi, Pentru că există, sunt, îmi ies în cale, în viaţă şi-n îmbrăţişare. Cum să nu mă minunez când leg prietenii trainice, când descopăr suflete, gânduri, sentimente, visuri şi idealuri?! Cum să nu mă ataşez de amintirile pe care mi le oferă toate minunăţiile care zac în interiorul acestor oameni?! Superb, pur şi simplu. Prieteni vechi şi noi. Dragi, Aproape. Un Braşov mai vorbăreţ ca acum 3 ani, redescoperit, reconstruit în fotografiile mele, reconstruindu-mă pe mine - mai calmă, mai visătoare, mai încrezătoare, mai plină de bine şi de credinţa în valori adevărate, încă destul de bine ascunse. Visuri clădite cu pietre. Să nu se dărâme, să crească, să fie desăvârşite de-a lungul vieţii.

După săptămâna taberei Licart, am rămas în munţi încă 5 zile. Într-o formulă neprevăzută, am strigat în hohote la ploaia nebună, am râs isteric de-atâta bucurie ce nu-mi mai încăpea în interior, am privit totul în jur, în zeci de moduri, în zeci de lumini diferite, am înţeles, am ascultat, am crezut, am mers şi am ales. M-am odihnit şi mi-am hrănit o mulţumire binefăcătoare. Am mai făcut un pas spre frumuseţe. Sau aşa îmi place să cred. Am condus sute de kilometri. M-am împăcat cu mândria, tandreţea, pasiunea, planurile şi hotărârea. Am furat timpul. Şi am aflat cum să trişez mereu în jocul cu zilele.

Printre toate acestea, am văzut şi cu ochiul Nikon-ului meu, aşa că vă arăt şi vouă bucăţi din mozaicul poveştilor care m-au străpuns cu atâta graţie în ultima perioadă...

.