marți, decembrie 23

Omul din tine va supraviețui mereu/ The Human Inside You Will Always Survive

Sunt sigură că sunt puțini oameni care au auzit măcar de numele lui Daniel Pearl. Nu e condamnabil. În fiecare zi sunt sute de mii de oameni care mor - din cauza bolilor, bătrâneții, dezastrelor naturale, accidentelor, războaielor sau pur și simplu din cauza altora. Dacă am fi cinici, am putea spune că nu avem niciun motiv să ne oprim asupra unora - mai ales dacă ne nu sunt apropiați și nici măcar nu i-am cunoscut vreodată. Cu toate astea, eu m-am oprit asupra unui om, Daniel Pearl, un jurnalist american a cărui poveste mă bântuie încă.

Am aflat despre el aproximativ acum o lună, când am dat întâmplător peste filmul ”A mighty heart”, un lung metraj ce istorisește ultimele săptămâni din viața jurnalistului. Ulterior, am citit și am aflat mai multe detalii despre toată această poveste atât de tristă.

Daniel Pearl era angajat al ”The Wall Street Journal”, soția sa lucra la radioul național francez și erau împreună, în ianuarie 2002, în Karachi, Pakistan, pentru a afla informații și a scrie despre teroriștii responsibili de atentatele din 11 septembrie. Înainte de a pleca, Daniel mai avea de luat un interviu, pe care îl obținuse cu greu, cu un om influent în peisajul pakistanez. Din păcate, ajunge să fie luat ostatic de către teroriștii care cer tratament mai bun din partea americanilor. O anchetă a autorităților încearcă din răsputeri să dea de urma răpitorilor și deși fac progrese mari într-un timp foarte scurt, la două săptămâni după răpire, o casetă cu decapitarea jurnalistului este trimisă de teroriști.

Soția lui, însărcinată în 4 luni la acel moment a făcut filmul ”A mighty heart” pentru a spune povestea aceasta atât de dureroasă și pentru a transmite un mesaj care mie, cel puțin, mi-a dat de gândit enorm: ceea ce astfel de oameni urmăresc este să ne terorizeze, pe noi, cei care nu ne rezolvăm problemele prin violență - ceea ce contează este să nu ne lăsăm terorizați de faptele și de atitudinile lor. Este greu, e adevărat, să ai atât de multă forță și stăpânire de sine, să poți rămâne om în fața unor ființe golite de orice fărâmă de umanitate.

Aș spune că m-a impresionat, dar în zilele astea încă îmi vine în minte povestea acestui om și a familiei sale, demnitatea și puterea de care a dat dovadă, și realizez că, de fapt, sunt marcată de acest eveniment - marcată încât nu pot și nu vreau să trec peste asta ca peste o altă victimă a terorismului, încât simt că ceva din povestea lui m-a zguduit enorm și mi-a predat o lecție importantă: aceea a credinței proprii și a omului dinăuntrul tău pe care nimeni nu ți-l poate omorî. În filmul dinaintea morții sale, jurnalistul spune:

”My name is Daniel Pearl. I'm a Jewish American from Encino, California, USA. My father's Jewish, my mother's Jewish, I'm Jewish. My family follows Judaism. We've made numerous family visits to Israel. Back in the town of Bnei Brak , there is a street named after my great grandfather, Chaim Pearl, who was one of the founders of the town.”

Trupul său a fost găsit 4 luni mai târziu, fragmentat în 10 părți. Două săptămâni mai târziu, Mariane Pearl, soția jurnalistului l-a născut pe fiul lor. Citind toate acestea și multe alte detalii despre ce s-a întâmplat, ce a urmat și cum s-au petrecut atâtea în mai puțin de un an, m-am legat de familia Pearl involuntar. Ceva din mine a rezonat și încă mai tresare atunci când aude numele Daniel Pearl, poate ca un omagiu, poate ca o flacără, într-o persoană, care duce mai departe o amintire...

În ultima zi de Hanukkah, pe fundalul tragicelor evenimente petrecute de curând în același Pakistan, am considerat că aceste cuvinte înseamnă aprecierea mea pentru un om ca domnul Pearl și un gând pentru victimele atâtor violențe inutile și parcă, fără de sfârșit...

Închei cu un fragment din ecranizarea cărții lui Jean-Dominique Bauby, ”Le scaphandre et le papillion” - cuvinte ce reprezintă esența omenescului din noi.

”Hold fast to the human inside of you, and you'll survive.”

*

I am sure that there are few people who have at least heard of Daniel Pearl’s name. This isn’t reprehensible. Every day there are hundreds of thousands of people who die - due to disease, old age, natural disasters, accidents, war, or simply other people. If we were to be cynical, we could argue that we have no reason to ponder upon some of them - especially if they aren’t close to us, or if we haven’t even met them at all. However, I stopped to ponder upon a man, Daniel Pearl, an american journalist whose story still haunts me.

I found out about him about a month ago, when I accidentally stumbled upon “A Mighty Heart”, a feature film that tells the story of the last weeks in this journalist’s life. Afterwards, I read and found out more details about this very sad story.

Daniel Pearl was an employee of The Wall Street Journal, his wife working for French National Radio, and they were together in Karachi, Pakistan, in January 2002, to gather information and write about the terrorists responsible for 9/11. Before leaving, Daniel had one last interview to take, one that had been very hard to obtain, with an influential man in the Pakistani landscape. Unfortunately, he ends up being taken hostage by terrorists who ask for better treatment from the Americans. An investigation by the authorities tries to find the kidnappers and, despite making huge progress in a short time, two weeks after the kidnapping a tape with the journalist’s beheading is sent by the terrorists.

His wife, four months pregnant at the time, made the film “A Mighty Heart” to tell this very painful story and to send a message that, to me at least, give a lot to think about: what these people are after is to terrorize us, the ones who don’t solve our problems through violence - what matters is that we don’t let us become terrorized by their actions and attitudes. Truthfully, it is hard to have such force and self containment to be able to remain human when faced with beings devoid of any humanity.

I would say this impressed me, but to this day I still think about the story of this man and his family, the dignity and power that he had, and I realise that, in fact, I am marked by this event - so much so that I can’t and won’t dismiss this as just another victim of terrorism, that I feel something in his story has shaken me greatly and has taught me an important lesson: that of self-belief and of the human inside you that no one can kill. In the film made before his death, the journalist says:

”My name is Daniel Pearl. I'm a Jewish American from Encino, California, USA. My father's Jewish, my mother's Jewish, I'm Jewish. My family follows Judaism. We've made numerous family visits to Israel. Back in the town of Bnei Brak , there is a street named after my great grandfather, Chaim Pearl, who was one of the founders of the town.”

His body was found four months later cut into ten pieces. Two weeks later, Mariane Pearl, the journalist’s wife, gave birth to their son. Reading about all this and other details about what happened, what came next, and how so much could happen in less than a year, I involtarely got attached to the Pearl family. Something within me resonated and is still trembling when hearing the name Daniel Pearl, maybe as an homage, maybe as a flame, within someone, that carries a memory forward…

In the last day of Hanukkah, in light of the tragic events that happened in the same Pakistan, I considered that these words showed my appreciation for a man such as Mister Pearl and a thought towards the victims of so much pointless and seemingly endless violence…

I want to end with a fragment from the ecranisation of Jean-Dominique Bauby’s book, “The Divingbell and The Butterfly” - words that represent the essence of the humanity in us.


                              ”Hold fast to the human inside of you, and you'll survive.” 




sâmbătă, decembrie 20

Cursuri, note și profesori/ Classes, Grades and Teachers

Au trecut câteva săptămâni bune de când nu am mai exprimat în cuvinte amalgamul de sentimente și situații care mi-au apărut în cale în orășelul francez care m-a adoptat de mai bine de trei luni.

O mare poveste pe care o trăiești ca student Erasmus este tumultul alegerii cursurilor. Desigur, depinde foarte mult de parcursul universitar pe care îl urmezi și de specializare. Depinde în ce măsură facultatea de la care vii îți impune ce cursuri să urmezi ori să găsești o echivalență perfectă între ce ai fi studiat în țara ta și ce studiezi în timpul mobilității Erasmus. Apoi, contează ce îți dorești și ce vrei tu să descoperi sau să afli în noul sistem de învățământ superior.

În cazul meu, ceea ce părea simplu s-a dovedit a fi extrem de complicat. În România, sunt la Facultatea de Comunicare și Relații Publice. În Franța, m-am înscris la specializarea ”Științe umaniste și sociale”. Am putut alege să urmez orice cursuri doresc - indiferent de specializare sau de anul de studiu (trebuia să coincindă doar semestrul: pentru primul semestru nu îmi pot alege cursuri din semestrul doi al oricărui an universitar). Și desigur, trebuia ca numărul creditelor obținute în urma absolvirii acestor cursuri să fie egal cu numărul creditelor pe care le-aș fi obținut în țară. Până aici, nicio mare filozofie. Dar, ajunsă acolo, am aflat că sunt anumite cursuri pe care nu le pot urma. Nicio problemă. Apoi am aflat că Université Lyon 2, acolo unde îmi desfășor stagiul Erasmus, are multe facultăți și mult mai multe specializări.

Așadar, unele facultăți au bunăvoința de a posta pe site-ul universității orarul pentru anumite specializări. Puține însă. Restul orarelor pot fi procurate de la secretariate - da, fiecare specializare și fiecare an are câte un secretariat. Am mai aflat că există două campusuri - unul în centrul orașului și unul în Bron - la aproximativ 40 de minute cu tramvaiul de centru, iar cursurile se desfășoară după o anumită lege necunoscută studenților de rând, în ambele locuri. În plus, există cursuri compuse din seminarii (TD - travaux diriges) și prelegeri (CM - cours magistral), dar altele au doar partea de seminar sau partea de prelegere - astfel, poți alege doar seminarii sau doar prelegeri, dar dacă un curs este compus din ambele părți: TD+CM, trebuie să le urmezi pe amândouă.

Cu aceste informații acumulate, am început să particip la cursuri - singurul mod mai eficiator de a mă decide. Studenții Erasmus beneficiază de un timp de trei săptămâni în care pot participa la mai multe cursuri pentru a se hotărî dacă vor sau nu să îl păstreze până la finalul semestrului. După cele trei săptămâni, trebuie să predai acel ”Learning Agreement”, certificatul în care îți iei angajamentul că vei urma cursurile menționate. Acest document trebuie trimis și la facultatea din țară, pentru a-l actualiza pe cel făcut înainte de plecare.

După mult haos, enorm de multă indecizie, câteva ore în care m-am chinuit să țin pasul cu profesorii, altele în care m-am străduit să îi înțeleg sau să nu mă bufnească râsul, ore în care m-am plictisit de moarte sau cursuri la care am încercat să îmi exprim și eu (mai cu succes, mai fără) ideile, mi-am stabilit un orar nici foarte încărcat, nici prea lejer. Un orar plin de cursuri interesante, pe teme pe care mi-am dorit mereu să le explorez - unele în franceză, unele în engleză. Un orar construit după preferințele proprii, așa încât a cuprins și literatură, politică sau jurnalism dar și dans și o nouă limbă străină - rusa. Un semestru pe care acum, la final, îl pot declara bine gândit, productiv și mulțumitor.

Nu în ultimul rând, ar mai fi de spus că sistemul de notare în Franța este uimitor de diferit: notele sunt de la 1 la 20, însă cei mai buni studenți ai lor au mediile în jur de 14-16. De ce? Ei spun că această metodă a profesorilor de a acorda nota este o analiză subiectivă asupra muncii studentului, astfel încât ei încearcă să facă o medie între toți tinerii învățăcei, fără a crea diferențe majore între ei, fără a se ajunge la anumite avantaje ori dezavantaje pentru unii sau alții. Totuși, rămâne un mare mister pentru mine acest principiu de a nu le acorda studenților note de 18-19-20 chiar dacă sunt foarte buni, lucrează impecabil și se dovedesc capabili de a reține și înțelege toată informația. Dar, misterioase sunt căile francezilor...

Pentru un student Erasmus - nu știu dacă așa sunt toți profesorii, dar cei pe care i-am întâlnit eu în acest semestru au fost mai îngăduitori (nu cu mult, totuși) și mai puțin drastici la notare. Cu toate astea, notele mele de la parțiale și prezentări nu au depășit 18. Cât despre examenele finale, am scăpat de ele înainte de a veni acasă, pentru vacanța de iarnă.

Rezultatele, la sfârșitul lunii ianuarie. Impresiile, acum - sunt încântată de tot ceea ce am învățat, fericită de experiența pe care o trăiesc și sigură că mai vreau!

*

There have been a few good weeks since I have last expressed in words the mixture of feelings and situations that have arisen in my path in the French town that has fostered me for more than three months.

A big story you live through as an Erasmus student is the uproar of choosing modules. Of course, it depends greatly on the academic path you chose and on your course. It depends to what limit does your home university imposes certain modules on you, or it depends on finding a perfect equivalence with the modules you would have studied in your country and the ones you study during the Erasmus mobility. Then, it matters what you want to learn or discover in the new academic environment.
In my case, what seemed to be simple turned out to be very complicated. In Romania I am enrolled in the Communication and Public Relations Faculty. In France, I chose the Humanities and Social Sciences course. I could have taken any modules I wished – regardless of the course or year of study (only the semester had to be in order: I can’t chose second semester modules for the first semester). And, of course, the number of credits had to be the same with the ones I would have obtained in my country. Nothing too tricky until now. But, having gotten there, I found out that there are certain modules I can’t enrol in. No problem. Then I found out that Université Lyon 2, where I am doing my Erasmus exchange, has numerous faculties and much more courses.

So some faculties have had the courtesy of publishing on the university’s website the timetable for certain courses. There were few of these, though. The rest of the timetables could be taken from the secretariat – yes, and every year a study has its own secretariat. I have also learned that there are two campuses – one in the centre of the city and one in Bron – approximately 40 minutes by tram from the centre, and that the lectures were held, according to a certain rule unknown to ordinary students, in both places. Moreover, there are modules with both tutorials (TD – travaux diriges) and normal lectures (CM – cours magistral), but some modules have only tutorials, whereas other modules have only normal lectures – so you can chose only tutorials or only normal lectures, but if a module has both: TD+CM, then you have to go to both.

With all this newly acquired information, I started participating in different modules – the only efficient way to make a decision. Erasmus students benefit from a three-week period in which they can participate in different lectures in order to make up their mind whether they want to take on the respective module for the rest of the semester or not. After the three weeks you have to give the “Learning Agreement”, the certificate wherein you take on the commitment of following the chosen modules. This document has to be sent to the home university as well in order to update the one made before the departure.

After lots of chaos, indecision, a few hours in which I struggled to keep up with the lecturers, others in which I tried to understand them or to not break down in laughter, hours in which I got bored to death, or lectured in which I tried express my ideas (with varying degrees of success) I have settled on a not too busy and not too empty timetable. A timetable full of interesting modules on topics that I have always wanted to explore – some in French, some in English. A timetable constructed after my own preferences so that it contained literature, politics, or journalism, but also dance and a new foreign language – Russian. A semester that now, at its end, I can deem to have been well thought, productive and fulfilling.

Last, but not least, one must say that the marking system in France is amazingly different: the marks are between 1 and 20, but the best of students average around 14-16. Why? They say that this way of marking students is a subjective analysis on the student’s work, so that they try to make an average of the young learners without creating major differences between them, without creating certain advantages or disadvantages for some of them. Regardless, this principle of not giving marks of 18-19-20 to students, even if they are very good, work impeccably, and are capable of learning and understanding all the information is still a mystery to me. But mysterious are the ways of the French…

For an Erasmus student – I don’t know if all the professors or lecturers are like this, but the ones who I encountered this semester were more understanding (not by much, though) and less drastic when marking. All things considered, my marks haven’t exceeded 18 in presentations and partials. As for the exams, I took them before coming home for winter break.

The results, at the end of January. The impressions – I am excited by everything I have learned, happy with the experience I’m living and certain that I want more!



joi, decembrie 4

Scrisoare pentru 21 de vieți

Se zice că sufletul omului cântărește 21 de grame. Eu cred că numărul 21 își creează propria magie, iar tu, dragul meu, ești de astăzi, parte din ea.

Poate că e o vârstă specială sau poate e doar un număr care-ți va fi tovarăș timp de un an. Nici nu contează. Nici n-are rost să-i cauți semnificații sau să-l legi de tot felul de visuri, pași ori motive. Ia-l așa cum e, ca o vârstă iubitoare de tinerețe și de noutate, ca un an în care îți poți descoperi noi lumini și sclipiri, ca un moment în care să mergi oriunde inima te îndrumă - căci eu cred că, la 21 de ani, ești mai conștient că ai o inimă decât ai fost vreodată până acum.

Ascultă de cei 21 de ani ai tăi. Încrede-te în ei și lasă-i să-ți arate lumea!

Eu voi fi aici și voi privi anii din tine și pe tine, omul meu frumos, din fiecare an...