Întrebarea cea mai la îndemână e mereu: ”cum a fost/e în locul x?”.
Despre Portugalia nu se poate întreba așa. De fapt, despre Portugalia întrebările par puțin sterpe și... inutile...
Portugalia trebuie trăită. De ce?
Pentru că, după o săptămână petrecută la Porto, Lisabona și prin împrejurimi, cred că fiecare are Portugalia lui, fiecare va găsi acolo o partitură diferită - și-o va înțelege ca atare.
Pentru mine țara asta e ca o amintire din copilărie. E un praf de zahăr așternut umil peste străzi și cofetării și oameni mai răbdători ca cerul. Acolo, am înțeles de ce Blaga a scris un întreg volum de poeme despre potecile șiroind aurii la marginea oceanului. Acolo m-am oprit într-un fel în care nu am crezut vreodată că e posibil. Și-am ascultat un zumzet atât de firav încât aveam impresia că vântul îl va împrăștia în prima secundă. Vântul, însă, doar îngână orașele poveste în care portugheza șuieră amorezată printre clădiri îmbrăcate-n ceramică decorată.
Porto e un oraș al romanticilor incurabili. Mergeam anevoios pe străduțele care se cocoțau prin decoruri imaginate din cărți și apoi coboram pe alte cărări parcă ascunse, parcă nedescoperite dar luminate timid la ceas de seară - până pe chei, acolo unde viața toată plutește zgomotos printre baruri și restaurante pestrițe. Noaptea răcoroasă hrănește cele mai seducătoare visuri. Și vinul de Porto e mai bun ca oricând și tăcerea e cea mai puternică senzație. Cerul în apus, apoi strălucind de la îndrăzneala orașului și-un aer cum numai muzica portugheză poate să invoce...
Zilele erau netulburate sub ardoarea sfârșitului de primăvară - vară în toată regula în Porto... Mă plimbam și eu cuprinsă de aceeași lipsă de neliniști și priveam minunată la ”azulejos” de peste tot și la vitrinele prăfuite, lipsite de strălucire, dar atât de prietenoase, de familiare... Cred că timpul nu s-a inventat în orașul acela. Oamenii n-au unități de măsură pentru nimic și par suspendați într-o căldură sufletească, o hrană eternă. Câtă tristețe, frumusețe, sărăcie, extaz, răbdare, praf, ordine și istorie ce trăiește și-n prezent...
Trenul de noapte spre Lisabona mi-a făcut inima mică mică... nehotărâră asupra imaginilor și așteptărilor, cumva nostalgică după atmosfera din Porto, cumva nerăbdătoare de-a urmări licăririle capitalei. S-a dovedit că-n Lisabona toate stările-s amplificate.
Oraș cu multe cicatrici și cu multe învățăminte, bucurii mărunte
și ambiții mărețe. Printr-o căldură ca o povară, pe multe dealuri ce nu se mai
terminau și privind cel mai mare pod din Europa, am mers o zi întreagă, fără să
caut, doar găsind... Copaci înfloriți a tinerețe totală, culori puternice
lipite de toate fațadele, arome tihnite și siluete drăgăstoase, o muzică aleasă
pentru fiecare tonalitate a zilei și tramvaie deșănțate... Iar seara, tot ce-am
mai putut face, a fost să mă așez melancolică, marcată de toate, adunate, privind
podul luminat și-așteptând ca răcoarea să-mi înduplece somnul...
Au urmat plaje imense cu nisip fără cusur, cu valuri verzui și prospețimi aduse din larg... Și plimbări cu oameni primitori, ascultând-o pe Cesaria Evora în fundal și privind casele, sfârșitul orașului, frisoanele oceanului, soarele răsfrânt în nisip... ”O, mar azul” șoptea Cesaria Evora și noi ajungeam la Cabo da Roca și vedeam cum îmi fuge continentul de sub picioare. Cum a fi viu nu cere decât puțină răzvrătire a firii, cum înălțimile sunt pentru ca respirațiile să fie mai curajoase, cum anumite momente nu au preț, nici rațiune - și nici nu trebuie să aibă. Un vânt cum numai oceanul malițios prăbușit la poalele stâncilor ar putea stârni... un vânt pe care l-am simțit printre dinți când nu mă puteam opri din exaltarea spiritului - și râdeam și înțelegeam și-mi promiteam solemn să nu uit, să nu trec, să revin...
Mereu îmi țin promisiunile.
*
The easiest question to put is “How
was such and such place?”
But you can’t ask this about
Portugal. In fact, when it comes to Portugal, these questions seem a bit
lifeless and… useless…
Portugal has to be lived. Why?
Because after a week spent in
Porto, Lisbon and the surroundings, I think that everyone has their own
Portugal, everyone will find a different kind of music there – and they will
understand it differently.
For me this country is just like a
childhood memory. It’s a pinch of sugar humbly set over the streets and
confectionaries and people more patient than the sky. There I understood why
Blaga wrote a whole book of poetry about the golden meandering paths at the
edge of the ocean. There I stopped in a way I had never thought that it would
ever be possible. And I listened to a buzzing so quiet that I thought the wind
will make it vanish within a second. The wind, however, is just humming the
fairy tale cities in which Portuguese sounds lovingly through buildings dressed
in ceramic decorations.
Porto is the town of the forever in
love. I would walk difficultly on the streets ascending into places torn out of
books, and then I would go back down on other, almost hidden paths,
undiscovered until then, but timidly lit in the evening hours – up to the
quays, where all life floats loudly among bars and multi-coloured restaurants.
The chilly night feeds the most seductive dreams. And the wine of Porto is
better than ever and the quietness is the strongest sensation. The sky at dusk,
then sparkling with the town’s audacity and an air like only Portuguese music
can call…
The days were untroubled under the
zeal of the end of spring – outright summer in Porto… I was also walking
possessed by the same lack of unrest and I was looking surprised at the “azulejos”
everywhere and at the dusted shop windows, lacking lustre, but so friendly, so
familiar… I think that time hasn’t been invented in that town. People don’t
have any units of measurements for anything and seem to be suspended into a
soulful warmth, an eternal food. So much sadness, beauty, poverty,
exhilaration, patience, dust, order, and history that lives into the present.
The night train to Lisbon made my
heart as small as it could be… undecided over the images and the expectations,
somewhat nostalgic after the atmosphere in Porto, somehow eager to follow the
sparkling of the capital. It turned out that in Lisbon every state is
amplified.
A city with many scars and with
many teachings, small joys and great ambitions. Through a very heavy heat, over
many hills, which seemed to never end and seeing the biggest bridge in Europe,
I have walked for a whole day, without searching, just finding… Trees booming
with total youth, strong colours sticking to every façade, calm aromas and
loving silhouettes, a music chosen for every tone of the day and odd trams… And
in the evening, all that I could do was to sit down in melancholy, touched by
everything, altogether, looking at the lit bridge and waiting for the cold to
bring my sleep…
Afterward there were huge flawless
sandy beaches, with green waves and freshness from the high seas… And walks
with friendly people, listening to Cesaria Evora in the background and looking
at the houses, the end of the city, the trembling of the ocean, the sun broken
in the sand… “O, mar azul” would whisper Cesaria and we would get to Cabo da
Roca and would see how the continent runs from underneath our feet. Just as
being alive only asks for a little revolt of nature, as heights are only for
breaths to be more daring, as some moments have no price and no reason – and
they don’t need to have it. A wind how only the malicious ocean fallen at the
feet of the rocks could start… a wind that I have felt through my teeth when I
couldn’t stop from the exaltation of the spirit – and I was laughing and
understanding and solemnly promising myself not to forget, not to pass, to
return…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu