Astă-seară lumea se agita în jur cu toate problemele astea care apasă parcă precum o sărbătoare atât de mare încât nu poți păcătui nici cu-un ac și-o ață...
Și eu stăteam, ca într-un glob de sticlă, amintindu-mi ce dulce-acrișoară-i bula în care zâmbesc trufaș față de toată circulația smintită din jur... Iar pe geamul cafenelei bulevardul meu preferat gemea de ploaie și mașini grăbite, faruri, felinare - lipseau doar blitzurile din spectacolul luminilor artificiale...
Și muzica, da, ca întotdeauna, exista un fundal muzical. De data asta, cântece nedeslușite... Un om drag îmi vorbea despre personalitate, schimbări, valori, norme... Și între vorbele lui, sunetele unor instrumente necunoscute, zumzetul ploii de afară, imaginea trotuarelor lunecoase și a umbrelelor îndrăgostite de toamnă, mă cuibăream mai bine în propria-mi piele, conștientă că n-am aparatul să pot fotografia toată povestea asta.
Și chiar de l-aș fi avut, chiar și câteva secunde filmate n-ar fi reușit nimic mai mult decât să ruineze o armonie așa dezordonată, o clipă în care-am răpit lumea și-am fost încântată de clipele acelea, de succesiunea lor ușor sacadată, ca niște stropi mult prea înceți.
N-aș grăbi ploaia nicicând, dar ea știe să fugărească orice stradă, orice imperfecțiune, orice vioară prea liniștită, orice poftă prea domolită, orice bucurie neîmpărtășită. Știe ploaia cam cât înțeleg și eu. Împreună cu ploaia, în brațe cu toate nedumeririle-mi încă tineri, mă scufund în pântecele toamnei. Se cântă doine care parcă apasă sărbătoarea din fiecare femeie ascunsă-n mine...
E zi sfântă - octombrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu