marți, iunie 27

Despre apartenențe și alte riscuri ale vieții


Ce simți și nu spui

Că ți-e dor de acasă, acasă al mamei, unde erai copil și totul părea prea mare, dar deloc prea greu, acasă unde soarele bătea frumos printre frunzele nucilor din curte și unde nimic nu era grăbit în afară de tine în fuga ta spre omul mare.

Că te doare țara ta, cu toate ale ei. Alea bune-s mărunțite bine în doruri - cu tot cu mirosul zilelor, zgomotele frivole ale autobuzelor de pe străzi noaptea, locurile în care ai mai crescut puțin, felurile în care ai mai aflat câte ceva. Alea rele-s înțepătoare și pe cât de tare strigă să stai departe, e-un ton duios care cere să-ți iei țara de mână, că îi e greu ca unui bolnav care nu-și înțelege suferința și-ar avea nevoie de nenorocitele alea de portocale aduse la spital din prietenie.

Că ești un fel de Ion de fiecare dată când pui piciorul pe pâmânt românesc după o vreme și nu-ți dorești decât să te apleci să poți săruta pământul ăla căruia îi aparții cum aparții casei părintești.

Că te gândești cu strângere de inimă la tot ce-ai lăsat în urmă și te tot întrebi dacă merită, dacă ce-i în față e mai bun, dacă riscul nu-i prea mare.

Ce spui și nu simți 

Că nu te obosesc zilnic atâtea cuvinte alambicate stoarse parcă de forță, de amplitudine și de sensurile acelea jucăușe, fantastice.

Că îți place să mergi spre casă la apus, după prea multe ore de muncă, știind că oricum câteva ore în plus de singurătate n-ar fi făcut nicio diferență.

Că ești prezent la atâtea discuții inutile, că-i privești în ochi, cu atenție și candoare pe oameni despre care nu știi mai nimic.

Că te copleșește absurditatea Belgiei cu înfruntările franco-olandeze, cu rosturile deșirate aiurea prin locuri ori prea turistice, ori prea pline de tineri ignoranți, ori prea industriale, ori prea exotice, ori prea departe de ce ți-ai dori tu de fapt.

Ce simți și spui e la capătul zilei, adevărul personal - că ai ales să riști.

Că alegerea asta e oglinda vârstei tale și a responsabilității unor ani în plus, că uneori fericirea se naște din firimiturile de dor pe care le aliniezi cu emoție, că uneori te simți un căutător care-și face treaba cu simț de răspundere, că uneori riscul se dovedește un câștig, că uneori așteptarea îți face cunoștință cu limitele tale, că te bucuri de unele zile mai mult decât de altele, că atunci când te simți pierdut, tot știi versurile cântecelor preferate, iar dacă drumul spre casă a devenit drumul dinspre casă, ce contează la capătul zilei e că drumul e tot acolo și va mai fi încă mult timp - ca tu să știi de unde-ai pornit, de unde-ai țâșnit cu furie și ambiție, cu grijă, fără să frângi fragilele rădăcini.

luni, mai 8

Dau 'ziua bună' doar oamenilor Oameni.



Doar oamenii buni au șansa de a înțelege frumusețea.

M-am gândit mult în vremurile astea incerte și tulburătoare. Cred că trebuie să ai un suflet din acela care nu cunoaște răutatea ori ignoranța să poți aprecia lucrurile cumplit de simple. Un apus confuz, văzut pe geamul sufrageriei sau biroului sau la capătul unei străzi aglomerate; un pahar de vin bun roșu, franțuzesc ori portughez, sau făcut de bunicii de la țară; o femeie inteligentă, capricioasă, cu ochi ageri; un cer înțesat de stele, nesfârșit, agățat în vârful nasului, într-o noapte în care ai fugit, de tot, cu nimic, pe o pajiște uitată de lume; un film al lui Tornatore cam după ce s-au scurs primele două treimi din el; iarba din Jardin du Luxembourg primăvara; copacii mov înfloriți pe străzile necunoscute ale Lisabonei; zgomotul tânguit al mării noaptea; Capela Sixtină când e deasupra creștetului tău și parcă-ți dislocă orice credință pe care ai crescut-o în tine vreodată; Lacul Lebedelor, secundele acelea în care lebăda singură nu te lasă să respiri; când adună Pavarotti toată dragostea din univers în cele câteva vorbe „ti voglio bene assai”; când mama întinde hainele albe, proaspăt spălate, și e un soare neclar în curtea tuturor genunchilor juliți ai copilăriei; acele clipe când ți se încleștează obrajii de râs și-n fața ta-i un om drag cu care știi că ai putea fugi pe lună și tot ai avea motive să mai râzi încă o mie de ani lumină; sau când citești primele rânduri din „Străinul” lui Camus și te cutremuri și rămâi legat de-o carte ca de-un destin pecetluit.

Dacă aduni în tine asemenea mâzgâlituri de viață aprinsă, dacă te emoționează frânturi de gesturi, nu poți fi decât bun, nu poți decât să iubești oamenii pentru virtuțile lor, chiar dacă uneori e nevoie să le cauți cu strădanie. Îmi tot spun asta și-apoi mă gândesc cu strângere de inimă cât de greu trebuie să fie să ai lumea la picioare, să nu-ți lipsească șansa, aventura, accesul la desfătări de toate felurile și tu să nu le poți înțelege căci ai un spirit șchiop. Și totuși, suntem responsabili de ce alegem, inclusiv de cum alegem. Poate că lumea e a celor agili, gata să riște tot oricând și oricum pentru a câștiga, aceia pentru care renunțările nu cântăresc mai mult ca aripile unui fluture. Dar lumea mea e doar a oamenilor buni.

O poetă poloneză scria „prefer țările cucerite celor care au cucerit”. Și eu cred că îi prefer pe aceia în general învinși - de artificialitate ori formalitate, aceia care au pierdut mult, fiindcă ei știu cel mai bine să regăsească, pentru că oricât ar pierde, ei nu se pierd nicicum.

Oamenii buni, așa cum îi văd eu, sunt cei care au mereu suflul acela incontrolabil de-a aprecia totul, de-a vedea totul ca uimitor și copleșitor, sunt ei cei care au șansa de-a înțelege cum se păstrează magia dntr-o zi obișnuită. Despre ceilalți nu merită să vorbim.



marți, aprilie 25

E încă devreme-n viața mea


La 18 ani, alergam desculță prin Vama Veche, pentru că visasem că atunci când devin majoră o să dansez pe plajă noaptea-n vamă. Soarele era moale în timpul zilei, iar nopțile erau cumplit de friguroase, ne cuibăream lângă un foc care ardea până dimineață. Eram cu mândra mea, cea mai dragă prietenă cu care-am împărțit ani de liceu, folk, doruri și câte și mai câte bilete de tren spre mare și Cluj… La răsărit totul se lumina, așa cum apărea și-n orizontul meu viața de om major, gata să-și asume prea multe răspunderi, dar la fel de multe nebunii.  Am dansat până s-a scurs din mine toată forța de copil răzgâiat și ne-am întors acasă cu obrajii maronii, ochi strălucitori, amintirea apei extrem de rece și câteva trenuri prăfuite schimbate în gara din Făurei.  

Am împlinit 19 ani în Galațiul în care îi trăisem cu nerăbdare și pe ceilalți 18. Era Paștele în duminica aceea, aveam o ie albă și așteptam eliberarea de după bac, eliberarea din constrângerile liceului și ale orașului prea îngust pentru ambițile mele și marele gând ispititor al Bucureștiului tuturor posibilităților.

20 de ani i-am sărbătorit în Manchester, într-o cameră de cămin a unui om atât de drag. Îl priveam cum intra în cameră cu tortul pe care-l chinuise cu toate cremele de ciocolată din lume. Erau 20 de lumânări colorate ca bluza mea și aveam încă părul ud de la duș. Afară ploua englezește, în cameră era insuportabil de cald, dar eu eram mulțumită că sunt acolo, departe, că mă simțeam iubită și că puteam cânta pe bune ”am 20 de ani și sincer nu mi-e bine, asta eeee…”

Când am făcut 21 de ani, locuiam în Lyon, iar tata a venit să mă viziteze. Nu-l mai văzusem de luni întregi și l-am așteptat la gară cu inima cât un purice. În seara aia am rătăcit cu el și Crina străduțele din Vieux Lyon într-o ploaie nehotărâtă, într-un aer curat și o lumină difuză. Nu îmi lipseau prea multe, o știam pe mama aproape oricum, prin părintele care îmi era alături. Tata era acolo, cel mai iubit tată din lume, cel mai iubit dintre pământeni, râdea cum nu-l văzusem prea des în 21 de ani, din adâncul lui, din toți rărunchii. Avea un copil mare. Pe Crina mea parcă o știam de-o viață, simțeam cumva, probabil, că prietenia asta va fi pentru toată viață, pecetluită franțuzește, de neclintit ca toată cultura pe care amândouă o iubim. Am băut vin bun, roșu, ne-a servit un albanez simpatic care spunea glume faine în seara aia, iar noaptea a plouat torențial, cu nervi, dezmățat, de parcă nu mai plouase de 21 de ani.  

Aveam 22 de ani și trăiam în București, cu garsoniera închiriată, mașina mea, locul de muncă de la Ministerul Transporturilor. Eram în ultimul an de facultate și n-am simțit când a fost și cum a trecut ziua mea. Zilele erau toate grăbite, ca mine să alerg dintr-un loc în altul, să reușesc, să ajung, să birui, să cresc. Multă muncă în multe părți - e amintirea pregnantă din acel 25 aprilie. Dar aveam în jur oameni veseli, alături de care îmi plăcea teribil să lucrez în fiecare zi. Fusesem acasă cu două zile înainte, așa că nimic nu era îndepărtat de îmbrățișarea mea. Știam că mă făceam mare și depărtările pe care începusem să le caut erau altele și trebuiau cucerite încet, cu străduință și atenție.

23 de ani încep să număr de astăzi. Mă ascund de câteva luni în Bruxelles-ul de primăvară și realizez că de când am devenit majoră n-am mai știut să stau locului. Aici toate-s tihnite, ritmuri străine pentru mine, ca exprimările care eșuează să transmită mai mult decât simple mesaje. Oameni noi îmi urează toate cele bune în limbi străine. Străzile sunt noi, încercările și căutările tot noi și cumva obișnuite. Sunt între zile în care am (re)cucerit Parisul și zile în care mă copleșește o muncă fascinantă. 

Simt că aniversările sunt deja prea multe să mai pot alerga în brațele mamei, să mă înspăimânte ora de culcare sau exercițiile din culegerea de mate. Cu toate astea, aniversările sunt încă prea puține să știu sensul întrebărilor de fiecare zi, să știu care-s oamenii pe care n-o să-i uit niciodată sau dacă dorm destul. Nu știu ce urmează și asta-i partea cea mai frumoasă la 18, 21, 23 și la orice alt număr pe care-l afișăm pe post de vârstă. Anii, de fapt, spun povestea a tot ce am vrut și-am câștigat, tot ce-am visat și am ratat, tot ce-am iubit și încă n-am uitat, tot ce-am învățat și-am realizat că încă nu cunoaștem. Ce devenim e firul tutror anilor ăștia în care pare că ne pierdem, dar, de fapt, ne îndreptăm cu pași de uriaș spre ceea ce suntem cu adevărat. 
Eu o să-mi doresc mereu să devin Om.  


„Deviens ce que tu es, quand tu l’auras appris”.

luni, aprilie 10

Ce ne spunem când ne rănim?


Nu știm să iubim fără pată așa cum nu știm nici să rănim fără urme de măcelărie de cartier comunist.
Nu știm să fim profunzi nici măcar în ură. Nu știm să smulgem, să rupem, să spargem, fără să ne lovim noi înșine în procesul ăsta de furie dezlănțuită contra lipsei de înțelegere ori empatie.
Probabil pentru că nu empatizăm nu reușim nici să iubim, nici să rănim de la A la Z, cu tot ce-i mai romantic și mai pasional și respectiv cu tot ce-i mai dur și indiferent.

Poate pentru că îi rănim mai ales pe aceia pe care-i iubim de ne pocnesc venele, de ni se înghesuie celulele la adăpostul amintirilor, de ni se atrofiază toți porii. Iubirile alea reușim să le trântim cel mai tare de pământ. Și ne pare rău. Și ne simțim de parcă noi suntem cei trântiți, sfărâmați în bucăți din care nu mai știm să ne refacem. Nu putem trece mai departe pur și simplu. Rămâne ceva ce ne apasă, ce ne bântuie, ce ne trezește noaptea din somn și ne întreabă dacă nu ne-am crezut medici înainte de vreme. Nu suntem în stare să dăm cu toporul fără să privim îngroziți picătura de sânge scursă la capătul lui. Nu cred că se numește lașitate, ci nehotărâre.

Nu știm diferența dintre a iubi și a răni, așa că ne rătăcim undeva în mijloc și sfârșim prin a îmbrățișa o iubire platonică și-o ură superficială, căci profunzimea e prea greu de îmblânzit.

Conștiința s-a înecat în prima vacanță risipită pe-o insulă tropicală din care n-am înțeles nimic. Iubim și rănim la fel de lipsit de intensitate, monoton, monosilabic. Doar în da și nu, eșuăm de gât cu cireșii înfloriți, la gândul că nu contează.

Adevărul fiecăruia s-a încleștat în lipsa omului. Omul, în schimb, e acolo, în dragoste și-n rană deopotrivă, dar niciodată între.

Cel puțin, Omul așa cum îl văd eu.




duminică, aprilie 2

O lună și 5 zile între francofoni și flamanzi


A trecut mai mult de o lună de când mi-am mutat viața câteva mii de kilometri mai în vestul Europei.

Știu că am mai spus asta, dar e în continuare la fel de adevărat: nu-mi plac schimbările. Și tocmai de asta încerc să schimb mereu câte ceva, să înfrunt tot ce înseamnă 'diferit' - muzica, mâncarea, locurile în care ies în oraș, apartamentul, orașul, țara, starea de spirit. Căutarea curajului ăsta de schimbare a fost unul din motivele puternice pentru care mi-am dorit să mă mut în altă țară. Belgia a fost să fie.

Mă bucură enorm că e o țară francofonă, că a venit primăvara cam de când am ajuns eu aici, că ploaia nu e atât de rece cum credeam, că merg 15 minute pe jos până la muncă în fiecare dimineață cu drag și seninătate (și cu nelipsiții pantofi la pachet). Îmi place centrul plin de viață ziua - noaptea - oricând - oricum, îmi place la nebunie arhitectura clădirilor, mai ales în unele cartiere prin care m-aș putea plimba la nesfârșit. Muzee bogate, parcuri imense, oameni extraordinar de politicoși și drăguți și relaxați. Și colegii mei interni faini.

Primele săptămâni de muncă m-au derutat teribil. La fel cum m-a derutat și amalgamul de franceză, flamandă, engleză și toate limbile pământului auzite peste tot. Încă mă mai derutează mersul tramvaielor și locurile unde găstești gauffre cu adevărat bune, și programul supermarketurilor. Dar după o lună simt că toate-s nesperat de bine așezate. Chiar de curând mă gândeam cum mă așteptasem eu la un șoc puternic, la o provocare mult mai mare atunci când am aterizat în Bruxelles pentru prima dată în viață.

După ce am lăsat în urmă acel soi de familiaritate - prieteni, familie, mașină, locul meu, atâtea resurse utile vieții de zi cu zi, tot ceea ce cunoșteam sau știam unde să găsesc, limba română... m-am simțit cumva ruptă și cu inima cât un purice mă gândeam cum să trag aer în piept mai bine și să o iau de la 0 cu toate. Și asta s-a și întâmplat. Dar n-a durut, n-a fost o lună chinuită de adaptări. Nu știu de ce, dar parcă toată Belgia asta ca un hazard și ca un teatru absurd în majoritatea timpului, m-a găsit pregătită să o cuprind, să o înțeleg, să o accept ca pe o casă temporară, cu tot mersul ăsta nou al lucrurilor, cu tot ce-mi trebuia și nici nu-mi dădusem seama înainte,

În altă ordine de idei, am niște sentimente ciudate venind aici... mă simt mai româncă, mă simt și mai legată de tot ce-i pentru mine acasă și pământ românesc, mă simt și mai atrasă de Balcani. Asta nu înseamnă că vreau să revin în țară prea curând. Pur și simplu, știu că nu e încă vremea. În același timp, dragostea mea pentru tot ce-i francofon și apropierea de Franța, de Parisul tuturor dorințelor îmi împlinește nevoia aceea de a fi conectată cu lumea întreagă, de a vrea mai mult, ideea că totul e aproape și posibil. Și pe lângă asta, mai e și senzația aia de lume latină care mă așteaptă. Mereu m-a năucit cultura spaniolă la fel cum m-a emoționat limba portugheză și Portugalia cu totul. Mereu m-am gândit că voi ajunge la un moment dat în America Latină și o sa regăsesc acolo un acasă pe care l-am căutat dintotdeauna fără ca măcar să știu. Trăirea asta e încă extrem de vie, așa că dincolo de viața cotidiană, înăuntrul meu se ciocnesc toate direcțiile astea oarecum contradictorii, care probabil că încearcă doar să mă împingă mai departe sau pur și simplu să-mi arate încotro.

Și în fond, asta e tot ce știu cert, după o lună aici, după un an la Lyon, după doi ani și jumătate în București, după săptămâni prin tot felul de alte orașe europene: încă mai am de căutat, de înfruntat nestatornicia și de mers mai departe. Curajul schimbării e o luptă de fiecare zi, cel puțin pentru mine și cred că mai am de lăsat urme prin multe locuri, la fel cum mai am de câștigat și alte amprente din alte părți, până să mă așez în tihnă și să-mi spun: ”aici rămân.”.




miercuri, februarie 8

Drumuri lungi, revolte multe, oameni puțini




Aici se încheie povestea mea de-aproape un an la Ministerul Transporturilor.

A fost un an plin, cu de toate – momente mai ușoare, situații dificile, crize, coduri, termene limită, stângăcii, amintiri faine, campanii bune, mici reușite, planuri îndrăznețe, fotografii și scrieri multe, enorm de multe.

Am lucrat cu o echipă extraordinară, fără de care nu aș fi reușit să învăț atât de multe, să lucrez atât de creativ și să cresc așa în ultimul an. Am avut șansa, pentru un timp mai lung sau mai scurt, să lucrez cu trei miniștri diferiți - tehnocrați, politici, oameni buni, profesioniști, fiecare la rândul lui cu o anumită doză de implicare, cu anumite priorități.

Simt nevoia să scriu câte ceva despre cum se văd lucrurile din partea asta. E greu. Extrem de greu. Să înțelegi când cei ce critică au dreptate și când nu, să arăți când faci ceva bun, să cauți lucrurile bune în marea de defecte, să nu privești doar tot ceea ce nu merge, să ai enorm de multă răbdare, să urmezi proceduri anevoioase, să fii prompt la orice oră din zi și din noapte, să fii gata să creezi minuni cu materiale puține și câte și mai câte altele. Dar pe cât de greu e, pe-atât de frumoasă e satisfacția atunci când reușești să schimbi măcar o părticică din părerile negative, atunci când există chiar și cea mai mică apreciere, atunci când reușești să provoci orice fel de îmbunătățire.

Mai simt nevoia să spun că am cunoscut oameni cu adevărat competenți atât de stânga, cât și de dreapta. Am învățat că nu culoarea politică dă valoarea muncii unui om. Am reușit să rămân, până la final, neimplicată politic, așa cum mi-am dorit, dar, în esență, o socialistă cu multe idei liberale.

Așa că rămân un om norocos, pentru că am trăit o asemenea experiență și i-am cunoscut pe cei cu care mă mândresc că mi-au fost colegi sau șefi și pentru care o să am mereu un respect aparte și-un gând bun, indiferent unde mă voi afla. Și multă recunoștință, desigur.

Cu toate acestea, ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni m-a făcut să-mi regândesc anumite valori și să îmi pun multe întrebări despre mine, despre societatea și politica românească din 2017.

Mă gândesc că am fost de partea greșită a baricadei de data asta, și nu pentru că sunt anti/pro PSD sau anti/pro Iohannis/USR/etc. (dimpotrivă, am încercat mereu să îmi păstrez spiritul critic treaz și să operez cu el fără discriminări și fără a-l supune vreunei influențe mediatice, ci doar propriei analize). 

Am fost de partea greșită a baricadei pentru că nu mă pot identifica în nicicun fel cu acțiuni ce mie mi-au părut a fi în defavoarea bunului mers al societății noastre de azi. În fiecare clipă din ultimele două săptămâni, subiectul ăsta mi-a măcinat mintea până la epuizare - îndoiala asupra integrității, asupra parcursului României și implicit al meu, dar și asupra propriei conștiințe.

Nu am protestat, fizic, acolo, în Piața Victoriei, dar am protestat în mine și în multe feluri. Am protestat cu tot simțul civic cu care am votat, de la 18 ani până în prezent și cu fiecare lucru, oricât de mărunt, prin care am încercat să fac să-i meargă mai bine țării mele.

Între lupta din afară și cea dinăuntru, mi-am dorit să iasă învingătoare principiile cu care m-au crescut părinții mei: onoare, corectitudine și dragoste de țară. Între lupta personală și cea națională, mi-am dorit ca marele câștigător să fie țara mea și poate, din egoism, mi-am dorit astfel și motivul de a nu mai părăsi România. Din păcate, sunt lupte care încă se poartă, pe multe planuri și poate că nu e vremea României mele. Cel puțin, nu încă.



luni, ianuarie 30

Marsilia - pata albastră/ Marseille - The Blue Stain

Marsilia, martie 2015

În martie, la Marsilia, primăvara ajunsese înaintea mea. Îmi amintesc cumplit de mult albastru. Un albastru cum nu văzusem vreodată. O Mediterană de necuprins. Același aer franțuzesc, multă aglomerație, lume pestriță. Mă simțeam cu un pas în lumea arabă. Am luat vaporașul până pe Ile de Frioul, unde m-am așezat pe stânci, sub soarele domol, cu marea întreagă la picioare, și-am simțit atunci că viața n-avea cum să fie mai bună de-atât. Când m-am întors în vechiul port, acela de-l descria Dumas atât de pasionat, era deja sfârșitul amiezei și rătăceam distrată printre suveniruri, turiști, străzi pietruite, clădirea muzeului, restaurante scumpe, pescari ambițioși, bărci și yachturi care mai de care mai albe.

Îmi amintesc că-n ziua aia am bătut la pas tot centrul Marsiliei și-mi amintesc și balerinii mei negri, subțiri și ușori, în care aveam impresia că alerg ca-n picioarele goale pe tot pământul ăla vechi și nou, senin și neclar, amestecat în popoare, năzuințe, timp.

Mai multe imagini pe: andradatudorie.com

*

In Marseille in March, the spring had arrived before me. I remember lots of outrageously blue. A blue like I had never seen before. A boundless Mediterranean. The same French air, crowded areas, motley world. I was feeling one step into the Arab world. I went by boat to the Frioul Island, where I just sat on the rocks, under the gentle sun, having the whole sea at my feet and at that specific moment I felt that life couldn't get any better. After I went back to the Old Harbour, the one that Dumas described so passionately, it was already the end of the afternoon and I started wandering distracted among souvenirs, tourists, cobblestone streets, the museum building, expensive restaurants, ambitious seagulls, white boats and yachts in eager rivalry. 

I remember that day when I walked the entire centre of Marseille and I can also remember my thin and light black shoes that made me feel like I was running almost bare feet on the old and new land, clear and unclear, mixed in people, aims, time.

More photos on: andradatudorie.com

sâmbătă, ianuarie 28

Barcelona - și ce ne-a rămas/ And What Was Left To Us


Barcelona, februarie 2015

Ne pregăteam de ultima după-amiază la Barcelona. Lângă Crina, după ce cutreierasem deja o bună parte a orașului și Luis, peruanul care ne găzduia în apartamentul lui la 5 minute de plaja Barceloneta - mergeam spre port. Mă tot opream să fotografiez clădiri – arhitecturi iberice și mi-am dat seama că eram în locul perfect, cu oamenii aceia doi care mă-ntregeau în clipa aia, căci tăceau ca niște localnici determinați, imuni la născocirile de suveniruri spaniole – așa că i-am prins cu umbrele la-ntâmplare, mișunând pe lângă umbra mea, de copil uimit, încântat și nesătul de tot ce se mișca în juru-mi.

Cred totuși că era memorabilă și ziua aceea, cumva – după o noapte de carnaval la care dansasem fără discernământ, într-un sat din apropiere și înaintea unei alte seri cu la fel de mult dans latino, plajă scăldată-n noapte caldă și numită de noi simplu, după ideea lui Woody Allen, `Vicky Cristina Barcelona`.


Mai multe imagini pe: andradatudorie.com

*

We were getting ready for our last afternoon in Barcelona. Along with Crina, after we had already walked the town and with Louis, the Peruvian who was hosting us in his apartment – a five minute walk from Barceloneta beach, we were heading to the harbour. I kept stopping to take pictures of buildings – Iberian arhitectures and I realised I was in the perfect place, with those two people who made me be whole for that moment, for they were silent like determined locals, immune to the so-called Spanish souvenirs – so I caught their shadows randomly, lurking next to mine, one of a startled child, happy and hungry for everything around.  

I think that day was somehow memorable though – after a night of carnival where we danced undiscerningly, in a nearby village and before another night with as much latino dance, the beach bathed by a warm night and simply named by us, after Woody Allen’s idea, ‘Vicky Christina Barcelona’.

More photos on: andradatudorie.com

duminică, ianuarie 22

Barcelona - primul capitol/ The First Chapter

Barcelona, februarie 2015

Era februarie și venisem la Barcelona cu speranța regăsirii unei firimituri de primăvară. Era a doua zi plină în capitala Cataluniei, Crina plecase de dimineață să admire albastrul proaspăt al noii zile din parcul Guell. Eu am lenevit până spre prânz, apoi am plecat s-o regăsesc și m-am pierdut, îndrăgostită, între soarele domol, arhitecturile lui Gaudi și străzi bătătorite de spanioli care sporovăiau de lume, de cumpărături, de toate cele obișnuințe.

Mai aveam puțin până la Sagrada, dar crengile copacilor devenite alei și aleile șerpuind ca-ntr-o pădure vara m-au pironit să-mi pozez umbra. Să nu uit mirosul Barcelonei la capătul iernii parcă inexistentă acolo, să nu uit ziua aceea plină ochi de cel mai voios soare și nici ochii mei înduioșați de toată măiestria lui Gaudi. 

Mai multe imagini pe: andradatudorie.com

***

It was February, but I had come to Barcelona hoping to find a small piece of spring. It was the second busy day in Catalunia’s capital, Crina had left in the morning to see the fresh blue of a new day in Guell park. I stood idle until around noon and then I left to meet with her and lose myself, in love, between the mild sun, Gaudi’s architecture and the spaniard walked streets, bustling with people, shopping and the usual.

There was only a short way to the Sagrada, but the trees’ branches that became paths and the paths winding as if it were a forest in the summer made me take a picture of my shadow. I didn’t want to forget the smell of Barcelona at the end of its almost inexistent winter, that day filled with the most joyous sun, nor my eyes moved by Gaudi’s artistry. 

More photos on: andradatudorie.com

duminică, ianuarie 15

Începutul unui jurnal de zile zbuciumate/ The beginning of stormy days' journal

Lyon, ianuarie 2015

De la începuturile lui 2015, m-am hotărât să caut forme noi de a-mi documenta existența de călător nestăpânit, de pasager neliniștit, așa că am adunat imagini din momente cheie, de peste tot, de printre oameni și mișcări, zile, seri și străinătăți.

Fotografii cu soarele în spate, prin care-am căutat să mă joc cu lumina și să știu mereu care anume e umbra mea - în toate sensurile. 

Așa că aici ia naștere 'zâmbetul de umbră călătoare', despre care voi scrie ca într-un jurnal, cu fotografia potrivită pentru fiecare senzație de care îmi amintesc cu drag, acum, pe măsură ce timpul curge la doi ani distanță.


„Sunt o umbră călătoare,
ca și Puck, ca Ariel...”

p.s.: Imaginile se vor regăsi și în categoria „umbre călătoare” de pe andradatudorie.com.

***

Since the beginning of 2015, I’ve decided to look for new ways of documenting my untamed traveller and restless passenger existence. So, I’ve gathered images from the key moments, from everywhere, from among the people and movements, the days, nights and the foreign lands.

Photographs with the sun behind me, through which I’ve sought to play with the light and to know exactly which one is my shadow – metaphorically and not.

So, here “travelling shadow smile” is born, about which I shall write just as in a diary, with the right picture for every sensation I remember fondly, now, as time passes two years later.

“I am a travelling shadow
Just like Puck and Ariel..”

p.s: The images will be posted under “travelling shadows” on andradatudorie.com